În Duminica a 30-a după Rusalii, Biserica ne prezintă o întâlnire, foarte importantă atât pentru Hristos, cât și pentru protagonistul ei, tânărul bogat, dar și pentru fiecare dintre noi, pentru că în ea se cuprinde nu numai relația omului cu Hristos, ci și problema veșnicei Împărății și a vieții de aici. După ce dregătorul Îl întreabă pe Hristos ce bine să facă pentru a moșteni viața veșnică, Hristos îi arată că intrarea în viața veșnică, așa cum învață Legea, ține de cele zece porunci, din care îi amintește câteva. El mărturisește că le-a păzit pe toate și atunci Hristos continuă, introducându-l în celălalt plan, cel pe care El îl propovăduiește și despre care amintește și tânărul bogat: preocuparea pentru viața veșnică. Aici intervine o problemă destul de grea, pentru că Hristos Se leagă chiar de sursa vieții. Dacă vreau să intru în viața veșnică, să nu mai am grijă de viața de aici? Am înțeles, împlinesc poruncile, dar sursa existenței mele aici, pe pământ, este lumea materială.
În duminicile trecute am auzit ce înseamnă să fii bogat nemilostiv, ce înseamnă să fii samarinean milostiv, cât de important este să fii milostiv și cum poți să ajungi la nebunie raportându-te la materie. Dar iată că astăzi omul este nedumerit pentru că Hristos îi cere ceva mai mult, și anume chiar să se dezlipească de bogăția care este sursa lui de viață. De ce să nu recunoaștem, așa este și pentru noi. O întrebare pe care eu mi-o pun în fiecare dimineață, dar și în fiecare seară, și pe care puteți să v-o puneți și dumneavoastră: Cât m-am gândit astăzi la Dumnezeu și cât la lume? Este justificat să mă gândesc la lume, doar trebuie să mă întâlnesc cu oameni, trebuie să vorbesc cu ei, doar nu o să fac pe misticul și să mă gândesc la Dumnezeu în timp ce vorbesc cu ei. Nu, este ceva mai profund. Hristos îl cheamă pe acest tânăr, așa cum el și-a dorit, să gândească și la altă dimensiune, cea duhovnicească.
Ați observat că și mucenicii, dar și toți sfinții rămân în lume și fac minuni, chiar după moartea lor, prin trupurile lor, așa încât nu putem să spunem că sufletul nu are nevoie de trup. Sunt două elemente care nu se exclud, ci se completează, căci noi nu putem să lucrăm fără trup în lumea aceasta. Dar Hristos le separă foarte clar: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului”, adică trupului, cele ale trupului, „și lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu!” Sufletul este al lui Dumnezeu. N-ai cum să îți hrănești sufletul cu cele materiale. El are altă constituție, altă structură. Și el respiră, dar aerul rugăciunii. Și, dacă nu-i dai rugăciune sau dacă nu stai într-un mediu de rugăciune, n-ai cum să fii viu. Atmosfera de rugăciune este oxigenul sufletului, este mediul de respirație al sufletului. Și sufletul are nevoie de hrană, dar nu de grâu din hambare, ci de hrană duhovnicească. Mântuitorul ne lămurește și îl lămurește și pe diavolul: „Nu numai cu pâine va trăi omul”, care este pentru trup, „ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Iată hrana sufletului. De aceea, Hristos este categoric: „Du-te, vinde toate câte ai, le împarte săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează Mie!” Mai spuneam și altădată că, chiar dacă era un dregător, pentru că la curtea regelui nu era necesar să aibă vârsta pe care o impunea religia, totuși maturitatea era doar la 30 de ani. Deci putea fi foarte tânăr și să aibă o dregătorie la curtea lui Irod, dar averea încă nu era a lui. Ce să facă omul? Să meargă să vândă averea părinților?
Ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi însă este faptul că acest tânăr nu s-a supărat pe Domnul, cel mult s-a rușinat că a venit cu o astfel de problemă înaltă, duhovnicească, și s-a împiedicat de lucruri materiale pe care nu le putea rezolva. Un lucru este însă clar: s-a întristat, fiindcă era foarte bogat. Sfântul Apostol Pavel, în cea de-a doua Epistolă către Corinteni, capitolul 9, ne lămurește de ce Hristos are nevoie să fim săraci: pentru că Domnul, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca să ne facă bogați din sărăcia Lui. Nu numai poetic, nu numai filozofic, dacă vreți și aritmetic! Este cutremurător! Fiul lui Dumnezeu a renunțat la toată slava Împărăției Tatălui Său, pe care o avea ca moștenitor, și S-a întrupat din Preacurata Fecioara Maria, făcându-Se om, încât ca om a fost suficient de bogat ca să ne îmbogățească pe toți. Care a fost bogăția lui Hristos ca om? Da, era Fiul lui David, dar nu era deloc bogat. Nu era nici recunoscut ca urmaș al lui David, deci ca împărat. Era din seminția lui Aaron și nu era recunoscut nici ca arhiereu. Și arhiereii erau foarte bogați, concurau cu regele lui Israel, cu Irod. Ei făceau și desfăceau împărății, ei influențau la Roma cine să le fie rege. Dar din sărăcia Lui ne-a îmbogățit pe noi.
În dialogul lui Hristos cu tânărul bogat este vorba tocmai despre acea sărăcie cu duhul care te îmbogățește. Mai întâi, ea te eliberează. Gândiți-vă dumneavoastră, cu câtă libertate au venit Petru, Iacob, Andrei și Ioan la Hristos! Au lăsat toate și I-au urmat Lui. Iată ce înseamnă să fii sărac cu duhul. Despre acest lucru vrea să ne vorbească Hristos. Ca să ne mântuiască, El a trebuit să sărăcească, întrupându-Se și ajungând în ieslea din peșteră. În același timp a rămas și Fiul lui Dumnezeu, fiind și lângă Tatăl cel ceresc, și pe pământ ca om. Dar, pentru ca să-L putem percepe, a trebuit să devină sărac cu duhul, adică să Se poarte ca un sărac, încât a fost înțeles și de pescari, și de femeia văduvă, și de copii, și de cărturari. Cu o singură condiție: ca și ei să fie săraci cu duhul. A fi sărac cu duhul înseamnă să te porți ca un sărac. Iată de ce Hristos începe Fericirile astfel: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”. Pentru că ei nu numai că îi înțeleg pe ceilalți, dar ei înșiși încep să înțeleagă cine este Hristos, ce vrea Hristos, cum se pot apropia de El. Iată de ce Hristos S-a arătat întâi păstorilor. Abia după câțiva ani au ajuns și magii, fii de împărați din Răsărit, și cât de mult au trebuit să se umilească, purtându-se ca niște săraci cu duhul, ca să ajungă să-L recunoască pe Hristos. Ei au bâjbâit. Dacă păstorii au văzut îngeri, craii din răsărit au văzut îngerul doar ca o stea, care apărea și dispărea după starea lor.
Noi, creștinii, avem o mare ispită: cu cât se apropie Crăciunul, cu atât avem mai multe griji. Pentru ce? Pentru materie. Chiar dacă ești sărac, de Crăciun trebuie să te zbați. Te înnebunesc cumpărăturile. Își bat joc de noi diavolii cumpărăturilor fără rost. Poți să fii bogat și în același timp sărac cu duhul, adică să te pregătești pentru Crăciun cu sufletul, cu rugăciunea, cu spovedaniile, cu Împărtășania, cu lectura duhovnicească și să mai lași magazinele. De ce trebuie să bem noi de Crăciun? Ia încercați să vedeți dacă nu sunt mai frumoase sărbătorile fără oameni beți sau nici măcar amețiți. Păi de ce să fii amețit de alcool, când ar trebui să amețești urmărindu-L pe Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ? Craii de la răsărit au alergat amețiți mai bine de doi ani ca să-L găsească pe Mesia, pe Împăratul cel ceresc! Iar ei erau păgâni, noi suntem botezați. Noi cum alergăm? Unde-L găsim pe Hristos? Prin magazine?
În concluzie, nu materia Îl încurca pe bogatul din Evanghelia de astăzi, ci gândul și raportarea la ea. El voia să dobândească Împărăția lui Dumnezeu pe același plan, adică pe orizontală. Planul lui Dumnezeu este verticala. Încercăm să urcăm pe această verticală, ca să-L înțelegem pe Dumnezeu Care coboară pentru noi. Și așa cum El a sărăcit și din sărăcia Lui ne-a îmbogățit, ne putem îmbogăți noi: să sărăcim duhovnicește, să fim săraci cu duhul, ca să înțelegem taina! Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXX-a după Rusalii: Dregătorul bogat – păzirea poruncilor (27 noiembrie 2022)