Dacă duminica trecută ni s-a prezentat pilda semănătorului, iată că astăzi Biserica ne pune înainte, în mod practic, una dintre cele mai frumoase şi mai profunde vieţi, o evanghelie vie, așa cum a trăit-o Sfânta Cuvioasă Parascheva. Prin viața ei, ea a dovedit că imposibilul devine posibil, că ne putem uni cu Dumnezeu, împărtăşindu-ne de prezenţa Lui. Nu întâmplător, în icoana ei, Cuvioasa Parascheva poartă crucea. Aceasta este taina cea mare a creştinismului, provocând însă şi cea mai mare respingere, pe care o simţim atât din partea celor care nu cred, cât şi din partea noastră, faţă de credinţa noastră proprie. Dacă Crucea este nebunie şi sminteală pentru cei ce nu cred în Hristos, pentru noi, credincioşii, ar trebui să fie înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu.
Noi percepem profunzimea Crucii după Întruparea și Răstignirea lui Hristos, după Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri, când ne-a promis că va rămâne cu noi. „Ori de câte ori veţi mânca Trupul Meu şi veţi bea Sângele Meu, moartea Mea veţi vesti până ce voi veni”. Pe Cruce, Hristos este prezent ca Domn al slavei, cum spunea Părintele Vasilios de la Sfântul Munte. De ce? Pentru că este Acelaşi Care în mijlocul raiului făcea ca întreaga viață a protopărinților noștri să graviteze în jurul Lui. Dacă lor le era mai uşor şi nouă ne este mai greu, nu înseamnă că era mai puţin important pentru ei. Este greu, chiar imposibil, pentru orice credincios care caută tot timpul să se raporteze la Dumnezeu, însă schimbarea lui este garantată. Eu am avut zic fericita ocazie să trăiesc în preajma unor astfel de oameni. Părintele meu duhovnic, Gavriil Miholca, a cărui mutare la Domnul am comemorat-o de curând, a fost unul din cei care şi-au asumat această schimbare. Efectiv a devenit altul. Veţi zice că a fost pătruns de boală. Da, dar de cruce, nu de boală. A fost pătruns de Hristos. Prezenţa lui Hristos era atât de vie în el, încât nu mai simţea boala, nu mai simţea nici crucea. Este greu, este imposibil de suportat o astfel de prezenţă. Este mai grea decât orice cruce, dar şi rezultatele sunt dumnezeieşti, pe măsură.
Închinându-ne la Moaștele Sfintei Parascheva, vedem cât de mică s-a făcut, ca o copilă, fiindcă a tot scăzut. De așa puţin trup are nevoie sufletul, încât, dacă viaţa noastră este firească, ajungem să ne facem tot mai mici din punct de vedere trupesc, iar sufletul să crească tot mai mult. Este o cruce, o jertfă. Și ce jertfim? Jertfim ceea ce este rău în noi și ceea ce este în plus. Părintele Ioan Mihoc, fiul Părintelui Vasile Mihoc, zicea în acest sens: „Mie mi se pare insuportabil, dar este foarte adevărat ceea ce spun Sfinţii Părinţi, să căutăm ca la sfârşitul vieţii să dăm cât mai puţin viermilor”. Cuvioasa Parascheva n-a dat nimic viermilor, s-a eliberat de tot ceea ce avea în plus şi a rămas numai cu cea ce era susținut de har. Iar trupul ei este susţinut şi acum de prezenţa harului dumnezeiesc. Vedem aici o altfel de unire a lui Dumnezeu cu omul, nu cu firea omenească, ci a Creatorului cu creaţia Sa. Aceasta este crucea din rai. Aşa s-ar fi transformat şi protopărinţii noştri, Adam şi Eva.
Iată că Hristos ne-a readus această şansă, astfel încât de aici să începem să ne pregătim. Cuvântul „Parascheva”, care în română se traduce prin „vineri” – Sfânta Vineri, cum îi spuneau bătrânii noştri -, înseamnă „pregătire”. De altfel, aceasta este crucea pe care trebuie s-o ducem zilnic, şi anume pregătirea de a ne schimba „din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pavel. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Sfintei Parascheva – 14 octombrie 2019