Evanghelia tămăduirii slăbănogului din Capernaum a fost citită şi în Duminica a doua din Postul Mare, în relatarea Sfântului Evanghelist Marcu, şi, chiar dacă nu diferă în forma ei esenţială, Biserica ne-o pune înainte şi în această perioadă de după Pogorârea Sfântului Duh, aşa cum a scris-o Sfântul Evanghelist Matei, prin aceasta arătând că socoteşte importante şi pentru noi, ca şi pentru cei din vremea Mântuitorului, în primul rând, tămăduirea ca minune săvârşită de Domnul, iar în al doilea rând, forma în care El tămăduieşte, mai întâi sufletul, apoi trupul.
Aş vrea să subliniez mai întâi faptul că acest bolnav este tămăduit de Hristos după ce El vede credinţa celor patru care l-au adus pe un pat sau pe o targă, cum am zice noi. Ei îl aduc şi îl coboară prin acoperiş. Chiar dacă, pe vremea aceea, acoperişul unei case din Capernaum era mai simplu decât acum, tot era o îndrăzneală, o nebunie sfântă care nu putea veni decât din credinţa în Hristos şi din dragostea faţă de bolnav.
Alt fapt pe care aş vrea să îl pun în atenţia noastră este că Hristos i Se adresează cu cuvântul „fiule”. Pentru Hristos, toţi suntem fii ai lui Dumnezeu. Chiar dacă El este Fiul lui Dumnezeu, pentru noi toţi este Creatorul şi Mântuitorul nostru. Aş vrea să mai adaug un gând, şi anume că nu întâmplător îi spune „fiule”. Eu înclin să cred, fără a căuta să conving pe cineva, că, într-adevăr, acesta era tânăr. Pe de o parte, pentru faptul că oamenii bătrâni de pe vremea aceea nu socoteau că are rost să se mai tămăduiască. În vremea noastră, la 80-90 de ani am vrea să fim ca la 20. Dacă majoritatea pun întrebarea: „de ce nu?”, am dreptul să pun şi eu întrebarea: „de ce să te vindeci, ce să mai faci cu viaţa?” Să îţi baţi joc de ea aşa cum ai făcut până acum? Pentru că un om care nu îşi bate joc de zilele lui este pregătit pentru veşnicie, deja trăieşte în Dumnezeu şi tot ce primeşte ia ca de la Domnul. În argumentarea gândului meu vine, pe de altă parte, şi faptul că Hristos i-a tămăduit de obicei pe tineri. Şi cei înviaţi erau tot tineri. Oare nu i-a iubit pe bătrâni? Ba da, i-a iubit mai mult şi i-a vrut la Domnul. Noi nu vrem să mergem la Domnul nici aici, nici după. De altfel, aceasta este ceea ce ne face slăbănogi.
Când eram eu copil, şi aceasta n-a fost demult, deşi acum sunt bătrân, cei în vârstă nu erau deloc slăbănogi. Chiar dacă se târau, totuşi munceau de dimineaţa până seara, făcând treabă. Şi parcă o aud pe bunica cum zicea destul de des, mai ales când voiam să-i iau lucrul din mână: „Lasă, copile, că tu ai timp! Eu nu mai am timp. Eu trebuie să fac”. Ce conştiinţă puternică! De altfel, de acolo vine şi puterea chiar trupească. Mai mult, puteam observa la bătrânii aceia că nu aveau puteri trupeşti, ci puterea lor venea numai din voinţă, era numai sufletească, dar ea ridica şi trupul. Ca şi când iei o zdreanţă pe tine, dar, dacă eşti tânăr, parcă zdreanţa arată altfel. Aşa îi vedeam eu pe oameni şi aşa mi-au rămas în amintire, fie că erau bătrâni sau tineri. Întâlnesc şi astăzi astfel de oameni. Dacă mă uit bine, chiar înaintea ochilor am acum oameni de o anumită vârstă, dar care sunt viguroşi, pentru că forţa le vine din altă parte.
De aceea, Hristos, Dumnezeul nostru, caută să-i vindece sufleteşte pe oameni. Dacă n-ar fi vrut să se vindece şi ceilalţi din jur, care erau bolnavi sufleteşte, cei care cârteau, Hristos ar fi uitat să mai spună bolnavului: „Scoală-te şi umblă!”, pentru că nu mai era nevoie. Auzim cuvintele Domnului: „Copile, ridică-te!” Învierea, aşa cum o numesc Sfinţii Părinţi în limba greacă, înseamnă ridicare. Noi toţi avem nevoie să ne ridicăm, adică să înviem. Hristos face deci o înviere în Evanghelia de astăzi: o ridicare din moartea sufletească la viaţa sufletească. Veţi zice: Dacă era aşa tânăr, cum de a murit sufleteşte? Nu ştiu. Oricum, Hristos cu aceasta începe: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale”. Sau, cum interpretează unii dintre părinţii mai pricepuţi în traducerile din limba greacă: „Lăsate sunt păcatele tale!” Cui sunt lăsate? Lui Hristos, Care ia asupra Sa păcatele noastre, aşa cum ne învaţă Biserica. Când venim la spovedanie, noi le lăsăm acolo. Să nu credeţi că dispar, că se topesc precum aburul sau fumul. Ele sunt plătite. Hristos îi face dreptate şi diavolului, plătindu-le. Aceasta înseamnă să fii nobil: să plăteşti şi ceea ce n-ai greşit. Dumnezeu plăteşte ceea ce El n-a greşit. Dreptatea lui Dumnezeu este mânată de dragoste, nu de ură. Coboară până la iad şi plăteşte tot.
Iată, dragii mei, cum aş dori să privim Evanghelia de astăzi şi cum, de altfel, o privesc eu. Încerc, chiar dacă nu sunt pe un pat, să mă văd în slăbiciunea mea. Şi cu acest gând vin în biserică, de patruzeci de ani, ca preot, să-I spun lui Dumnezeu ca să-mi lase păcatele mele. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VI-a după Rusalii – Vindecarea slăbănogului din Capernaum (19 iulie 2020)