♦Dacă duminica trecută i-am cinstit pe toţi sfinţii, iată că astăzi ne gândim la sfinţii români pe care Biserica îi cinsteşte ca atare, numindu-i cu numele lor, apoi ne gândim şi la sfinţii pe care Biserica nu i-a canonizat, nu i-a trecut în sinaxar şi pe care nu îi cunoaştem, pentru că, prin viaţa lor, chiar prin sfinţenia lor, ei s-au făcut ascunşi, dar ne gândim şi la sfinţii pe care i-am cunoscut, pe care i-am întâlnit sau pe care îi întâlnim, fiind încă în viaţă, şi pe care îi cinstim ca sfinţi.
♦Atunci când Dumnezeu l-a zidit pe om, l-a aşezat într-o grădină. Hristos îl restaurează pe om. El merge de cu seară într-o grădină, iar de acolo este luat, judecat, osândit, şi tot într-o grădină pe Dealul Golgotei Se jertfeşte, ca oarecând, în grădina raiului, pomul vieţii care se pleacă spre oameni pentru a le da viaţă. De asemenea, vreau să reamintesc faptul că înălţarea despre care vorbeşte Hristos în convorbirea cu Nicodim nu este altceva decât înălţarea Sa pe Cruce, „precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului”. Sunt două lucruri foarte diferite: Dumnezeu vrea să ne mântuiască într-o grădină, însă de foarte multe ori am constatat că noi nu putem sta într-o grădină cu mintea la Hristos, privind spre pomul vieţii, spre pomul cunoştinţei ca spre Dumnezeu sau, mai clar, înfrânându-ne. Aceasta pentru că, spunem noi, tentaţia este foarte mare. De aceea, începând cu Avraam, poporul lui Israel a trebuit să tot alerge, să se mişte între Egipt şi Canaan, mai înainte între Mesopotamia şi pământul făgăduinţei, ajungând tot în pustie şi doar acolo să-şi afle şi liniştea căutărilor sale interioare.
♦Pe Dealul Golgotei, între doi tâlhari, Hristos pune bazele unei altfel de grădini. El nu îndepărtează cu totul grădinile acestea trecătoare care, trebuie să recunoaştem, nu numai că sunt frumoase, sunt şi necesare. Dacă Dumnezeu a sădit grădina şi a zidit-o, a împrejmuit-o cu gard, cu zid, acesta fiind înţelesul cuvântului original al Sfintei Scripturi, noi zidim cetăţi care nu mai sunt grădini sau în care dispar grădinile. Deci, dacă avem nevoie de aceste grădini, iată, cât priveşte viaţa duhovnicească şi relaţia noastră cu Dumnezeu, foarte repede, exagerat de repede, uităm de Dumnezeu Care le-a zidit. Câţi dintre noi, când trecem printr-o grădină sau printr-un parc, ne gândim la Dumnezeu? Numai aşa se odihneşte sufletul, numai aşa se recreează mintea şi inima. Altfel, grădinile pot deveni surse de patimi. Să nu prindem noi vreo livadă de cireşe pe vremea asta, că ne îmbolnăvim. Unde este Hristos acolo? Unde este pomul cunoştinţei, adică pomul înfrânării? Dacă te înfrânezi sau, mai mult, dai un pas în spate, parcă vezi mai bine, nu? Când te bagi în faţă, ce mai vezi?
♦În aceste două duminici, Biserica vrea să ne prezinte rodul grădinii după Pogorârea Sfântului Duh, această grădină fiind Biserica lui Hristos. Dacă citiţi Vieţile Sfinţilor, veţi vedea că sfinţii au multe lucruri în comun. În toţi recunoşti chipul lui Hristos, ba mai mult, înţelegi ce înseamnă asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum a spus El la crearea omului: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Ce sunt sfinţii? Sunt pomii sau, dacă vreţi, florile unei grădini. Aceasta este, de altfel, Biserica lui Dumnezeu: noua grădină a raiului. Prin iconografie, Biserica Ortodoxă a păstrat în mod stăruitor acest duh de grădină. Intri într-o biserică şi te minunezi văzând sfinţii şi vieţile lor. Au fost curente şi curente. Unele biserici sunt pline de vrejuri, dar duc la acelaşi lucru. Oamenii au socotit că grădina are nevoie şi de vrejuri. Însă un lucru este clar: sfinţii sunt cei care populează noua grădină, Biserica, noul paradis din cer şi de pe pământ. Atunci când o comunitate sau un preot construieşte o biserică, mărturiseşte ce ne-a învăţat Hristos să spunem: „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Toată misiunea apostolilor şi a urmaşilor lor, adică a episcopilor şi a preoţilor, este încadrată în aceste cuvinte din rugăciunea Tatăl nostru. Pentru că grădina Edenului şi toate celelalte în care Dumnezeu a făcut legământ cu omul au avut ca scop împlinirea acestor cuvinte. Însă toţi pomii raiului, toate florile Bisericii se raportează la cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea, nu întâmplător, în duminica dinaintea Pogorâri Sfântului Duh, numită şi Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, s-a citit Rugăciunea arhierească, care este, aş zice eu, apogeul Evangheliei, în care Hristos Se adresează Tatălui ceresc, subliniind ce înseamnă mântuirea şi care este scopul jertfei Sale: „ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Aceasta este viaţa veşnică.
♦În centrul acestei grădini restaurate se află Jertfa Fiului lui Dumnezeu. De aceea, Apostolul Pavel arată că, pentru el şi pentru toţi apostolii, viaţa este Hristos. Misiunea lor este Hristos răstignit. Între ei şi lume, înţelegând prin aceasta nu numai pe oameni, ci întreaga creaţie, stă Hristos, şi Acesta răstignit. Iată cum Îşi construieşte Hristos Biserica Sa, iată cum Îşi zideşte grădina Sa, ale cărei porţi sunt strâns zidite, fiind o cetate întărită. Cu ce? Cu arhistrategi, cu generali, da, şi la propriu. Mulţi dintre mucenicii primelor veacuri au fost generali de armată care stăteau în jurul împăratului roman. Mulţi dintre ei, iată, vor deveni stratilaţi, ca şi arhistrategii cereşti, generali ai lui Hristos. Diferenţa este mică, dar esenţială: ei rămân generali dispuşi să-şi dea viaţa, dar nu omorând pe alţii, ci acceptând să fie ei jertfiţi. Ei cunoşteau tainele pământeşti şi cereşti, pentru că mai înainte L-au cunoscut pe Hristos răstignit.
♦Iată o demnitate smerită până la iad şi o smerenie care îl înalţă pe om într-o demnitate până la cer. Iată cum putem să-i înţelegem pe sfinţi şi iată de ce noi nu înţelegem lumea aşa cum a făcut-o Dumnezeu şi nici scopul pentru care a făcut-o Dumnezeu, începând de la o simplă grădină care ne ameţeşte şi ne ucide. Apropierea de Domnul este singura cale de mântuire. O spune Însuşi Hristos: „fără Mine nu puteţi face nimic!” Adică tot ceea ce facem, chiar şi binele, este egal cu nimic. Cu atât mai puţin să ne mântuim. Pentru ca să ne mântuim, ca să avem viaţă veşnică, trebuie ca aceasta să înceapă de aici: „Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu aveţi viaţă”. Însă Apostolul Pavel ne atrage atenţia că, dacă îl mâncăm şi îl bem cu nevrednicie, nu numai că nu avem viaţă veşnică, ci murim. „Pentru aceea sunt mulţi dintre voi bolnavi”, spune el, „şi unii au şi murit.” Nu este loc de întors. Dacă nu te împărtăşeşti, nu ai viaţă. Dacă te împărtăşeşti cum nu trebuie, mori. Singura soluţie: să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a II-a după Rusalii – A Sfinţilor Români (21 iunie 2020)