Gândindu-ne la smerenia pe care chiar Maica Domnului o mărturisește ca fiind valoarea cea mai importantă spre care caută Dumnezeu, amintindu-ne și de faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu Se îmbracă în smerenie atunci când Se arată, aș vrea ca în primul rând să înțelegem ce înseamnă smerenia lui Dumnezeu pentru noi, și în al doilea rând ce înseamnă smerenia pentru Dumnezeu.
Pentru noi, actul de smerenie al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost singura noastră șansă de a-L putea vedea pe Dumnezeu. Nu numai că este de necuprins atât cu privirea, cât și cu mintea, chiar și cu inima, și totuși fără Dumnezeu noi nu putem să fim. Pentru că, așa cum a spus Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pe noi pentru Tine”. S-a evitat cuvântul „în Tine”, ca să se arate separația noastră clară față de panteism, dar în sens creștin și după cuvintele Apostolului Pavel: „în El trăim, și ne mișcăm, și viem”, prezența lui Dumnezeu este mediul în care noi suntem creați și în care viețuim. Nimeni nu se gândește de ce avem nevoie trupește de această atmosferă și în special de oxigen. Noi am dat vina pe Dumnezeu că ne-a dat libertatea să alegem, să fim cu El sau fără El. Dacă trupurile noastre au o anumită dependență și nu putem trăi fără aceste lucruri, ca de altfel toate viețuitoarele și întreaga creație de pe pământ, iată că sufletele noastre, chiar dacă nu pot trăi fără Dumnezeu, sunt chemate să aleagă.
Pentru a-L alege pe Dumnezeu, trăim un paradox: pe de-o parte trebuie să-L cunoaștem pe Dumnezeu ca să-L putem alege, pe de altă parte, El păstrează suficientă distanță ca să-L putem nu numai respinge, ci chiar nega. De ce? Aș zice eu, sigur în sens pozitiv: din cauza prea marii libertăți pe care ne-a dat-o. Și este mare pentru că și chemarea este peste măsura omului. Omul este chemat să-și depășească condiția umană; nu numai pe cea pământească și trupească, ci și pe cea spirituală. De aceea, în aceste limite, Dumnezeu nu putea să Se descopere omului decât prin smerenie, să Se micșoreze pe Sine, cum spune Sfântul Apostol Pavel, sau, cum mai găsim în unele traduceri, să Se deșarte sau să Se golească de slavă. Cum te poți goli de slavă? Acoperindu-te de smerenie. Spre exemplu, poporul I-a cerut lui Moise să-Și acopere fața, adică să Se golească de slavă, căci slava era lumina orbitoare a feței Lui. Hristos Și-a păstrat lumina, dar S-a îmbrăcat în smerenie, acoperindu-Și lumina, sigur că astfel acoperindu-Și și chipul Lui. Moise n-a putut să acopere numai lumina lui Dumnezeu, și-a acoperit și propria lumină a ochilor săi, propria față. El nu L-a smerit numai pe Dumnezeu, ci s-a smerit și pe sine.
Iată cum deja această lucrare este sinergică, făcută împreună de om și Dumnezeu. Nu poți să-L primești pe Dumnezeu, Care Se smerește în tine, fără să te smerești și tu. Altfel Îl pierdem pe Dumnezeu din lipsa noastră de smerenie. Iată o umilă înțelegere a cuvintelor: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă”. Eu aș zice invers: Omul Îi stă împotrivă Duhului lui Dumnezeu. Noi folosim expresia „nu sunt după duhul cuiva”. Observăm astfel că există două feluri de duhuri: Duhul lui Dumnezeu, Care este smerit, și duhul cel rău, care este mândru. Toate Puterile cerești sunt conduse după Duhul lui Dumnezeu, după smerenie, așa cum toate puterile întunericului sunt conduse după Lucifer, care este duhul mândriei. Deci Dumnezeu are Duhul smereniei, iar noi suntem sau nu în acest Duh.
Totuși, Dumnezeu Se smerește numai pentru noi? Adică El nu este smerit în Sine, ci Se smerește ca să încapă în noi? Nu, căci smerenia este un atribut al lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că toate atributele lui Dumnezeu, și cele înțelese, și cele neînțelese de noi, se îmbracă în smerenie ca într-o mantie. Însăși relația din sânul Sfintei Treimi se bazează pe smerenie și, mai mult, este întreținută de smerenie. La rândul ei, smerenia își capătă obârșia și energia din relația dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cum să primești altă persoană în tine, decât smerindu-te? Altfel nu încape. Dacă eu sunt plin de mine, celălalt nu încape în mine. Pe de altă parte, numai contemplându-I pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, în mod logic și firesc, Fiul Se smerește. Numai contemplându-I pe Tatăl și chipul Lui, adică pe Fiul, Duhul Sfânt Se smerește. Și Tatăl Se smerește în uimire față de Fiul și de Duhul cel Sfânt.
De aici ar trebui să învățăm și noi smerenia. Veți zice că ne este greu, pentru că vedem în oameni păcatele lor. Atunci cum să contemplăm, cum să ne uimim? Noi vedem ce vrem. Dacă am vrea să vedem binele din lume sau chiar pe Dumnezeu din tot ceea ce a făcut El, atunci ar trebui să ne smerim. Sigur că nu trebuie să începem cu lumea sau mai ales cu oamenii care se manifestă în răutate, ci să începem cu Dumnezeu aici, în biserică. „Ca un dobitoc eram înaintea Ta”, spune Psalmistul David în Psalmul 72, „până ce am intrat în casa lui Dumnezeu și am înțeles sfârșitul celor răi.” Altfel îi privești pe oameni, chiar răi fiind, prin ochii lui Dumnezeu, Care este și Tatăl lor, sau prin ochii Fiului, Care a murit pentru acei păcătoși pe care tu îi judeci. Și altfel îi privești când între tine și oameni nu este nimic decât părerea ta.
Acesta este motivul pentru care noi avem nevoie de exercițiul vederii binelui din lume. Și îl practicăm în fața lui Dumnezeu aici, în biserică, în fața icoanei, în fața luminii candelei, care arde sau mistuie dacă te apropii cu degetul sau vrei să arzi ceva. Așa sunt mistuiți și ochii noștri murdari în relația cu Dumnezeu atunci când începem să vedem. Noi ardem, ne topim, dar suntem și luminați de acest foc al dorului după Dumnezeu. Așa ajungem să vedem nu numai pe Dumnezeu și bunătatea Lui, ci să înțelegem și faptul că relația din sânul Sfintei Treimi stă la temelia relației noastre cu Dumnezeu, dar și cu semenii. Relația noastră cu Dumnezeu are ca model relația Fiului cu Tatăl în Duhul Sfânt. Fiul Îl slujește pe Tatăl, iar Tatăl Îi dă puterea Duhului Sfânt, pentru ca El să-L slujească. Deci această uitare de Sine sau deșertare de Sine pentru a asculta de Tatăl rămâne ca model pentru noi. Așa ne arată și Apostolul Pavel, anume că acest gând trebuie să-l avem noi, „care era și în Iisus Hristos”, chiar și în relația cu semenii.
Iată cât de firească devine smerenia. Oricât am fi de păcătoși, ne place când întâlnim un om smerit, firesc – căci un om smerit este firesc –, și parcă ne atrage. Așa sunt sfinții. Așa este Preasfințitul Vasile. Pentru el, smerenia este ceva firesc, nu vine dintr-o încrâncenare, ci dintr-o uimire înaintea lui Dumnezeu, pentru că el Îl vede pe Dumnezeu în creație, iar nu imperfecțiunea creației. Deci depinde cu ce ochi privim și dacă îi vedem pe oameni cu ochii smereniei.
Atunci când ne curățăm ochii în relația cu Dumnezeu, în arderea noastră după El, în care ne mistuim mândria și ne luminăm de fața lui Dumnezeu, cu siguranță că Schimbarea la Față a lui Hristos pe Muntele Taborului o vom avea tot timpul înaintea ochilor noștri. Ce înseamnă pentru noi Schimbarea la Față? Este foarte simplu. Muntele Taborului este muntele rugăciunii. Oamenii care au ajuns la adevărata rugăciune au ajuns și la contemplație, la vederea lui Hristos în slavă, ca și chip al Tatălui, deci la vederea slavei lui Dumnezeu. Aceasta au făcut Hristos și ucenicii: au urcat în Muntele Taborului ca să se roage. Și noi suntem chemați să ajungem la rugăciunea curată, în care nu mai știi ce să zici și, dacă o faci, zici banalități, fiind mai bine să taci, căci însăși contemplația lui Dumnezeu devine rugăciune. Sigur, până nu ajungem la această rugăciune, la a vedea slava lui Dumnezeu, să nu ne așteptăm nici ca relația noastră cu semenii să meargă bine. Iată motivul pentru care Dumnezeu nu numai că S-a smerit pe Sine, ci, smerindu-Se pe Sine, ne-a împărtășit slava Sa. Condiția este ca și noi să ne smerim pe noi înșine ca să-I vedem slava Sa și să ne umplem de ea. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Schimbării la Față (6 august 2021)