Hristos, Dumnezeul nostru, săvârşeşte mai multe minuni care îi fac pe cei ce Îl însoţesc nu numai să fie uimiţi, ci și să se înspăimânte. Astfel se întâmplă şi în Evanghelia de astăzi, când Domnul, parcă mergând anume spre cetatea Nain, care se tâlcuiește „cetatea fericirii”, întâlneşte un cortegiu, îl oprește și, făcându-I-se milă de văduvă, îl atinge pe tânărul mort şi îi porunceşte: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Cum să nu te cutremuri văzând o astfel de minune?
Un nou-născut este suficient de bătrân ca să poată muri. Murim, deoarece acesta este motivul principal pentru care ne-am născut. Dar oare moartea nu a intervenit ca o pedeapsă, întrerupând cursul firesc al vieţii? Aşa cum o vedeau cei vechi, moartea era într-adevăr pedeapsa păcatului. Și, așa cum o vedem cei mai mulţi dintre noi, ea rămâne doar o pedeapsă. Încă e bine dacă socotim aşa, dar ar trebui să o vedem totuşi altfel. Moartea este o trecere, o ieşire din cetatea aceasta spre adevărata cetate, cea a fericirii. Moartea este o transformare atât de profundă, încât nu numai că nu o putem controla, dar nici n-o putem urmări. Veţi zice că putem vedea cum se descompune trupul. Da, însă atât. Dar despărţirea sufletului de trup, drumul sufletului, existenţa lui în afara trupului – cine le poate urmări? Doar sfinţii. Și poate doar unii dintre sfinţi, am zice noi, cei mari. Doar cei cărora Dumnezeu le-a dăruit acest har pot vedea sufletul atunci când se desparte de trup, când este, dar și când nu este în trup.
Dacă lui Hristos I S-a făcut milă şi l-a oprit pe tânăr de pe calea pe care pornise, nu înseamnă că el nu va mai merge niciodată pe această cale. Poate nu aşa devreme, poate chiar foarte târziu. Însuşi Fiul lui Dumnezeu a ales să meargă pe această cale, pentru că este cea mai importantă, deoarece prin ea ajungem să ne trăim din plin viaţa. Atunci când ne gândim la viaţă, ar trebui întotdeauna să avem în vedere moartea lui Hristos și moartea noastră împreună cu Hristos. Este o moarte dinainte de moarte, a cărei primă experienţă am avut-o la botez, o îngropare şi o înviere împreună cu Hristos. Această moarte se mai numeşte schimbare. Iată ce ar trebui să avem în vedere în fiecare clipă.
Cei care vă uitaţi la filme, știți că orice film are această temă, pentru că este cel mai incitant subiect. Este irezistibil să simţi că te poţi schimba sau te poţi transforma, cum se mai spune. Cred însă că cel mai potrivit cuvânt este „schimbare”. Transformarea presupune şi o pasivitate, pe când schimbarea cere participare. Dar, deşi e incitant subiectul, nu credem în schimbare din mai multe motive. Primul este acela că suntem comozi şi tot mai comozi. Dacă putem să nu ne facem noi mâncare și s-o cumpărăm, de ce nu, chiar dacă este de proastă calitate? Dacă putem să lenevim, chiar dacă nu mai avem atâţia bani, de ce nu? Decât să ieșim din casă, mai bine stăm în casă, mai ales că așa ne cere şi legea din această perioadă (a pandemiei). Şi aşa ne transformăm într-un morman de lene. Deci primul duşman al acestui gând care ne roade și ne macină este lenea. Cu atât mai mult cu cât, dacă tot ne roade, unii se străduiesc să ne dea filme şi imagini în care omul se transformă. Ei nu mai folosesc cuvântul „supraom”, parcă le e frică. Acesta este un atribut al lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Acuma oamenii se pot transforma în tot felul de vârcolaci. Și, dacă crezi că te poţi transforma numai uitându-te acolo, te poţi lenevi în continuare.
Al doilea motiv pentru care noi nu mai vrem să răspundem acestei chemări lăuntrice este faptul că am încercat şi nu am reuşit. La acest motiv am două lucruri de observat. În primul rând, s-ar putea să nu fi încercat corect. De cele mai multe ori noi ratăm, pentru că nu am încercat corect. În al doilea rând, merită să mai încercăm pentru că avem în continuare şanse de a ne schimba. Problema cea gravă este că, şi dacă vrem, şi dacă nu vrem, tot ne transformăm. Dacă nu ne transformăm în ceea ce vrem noi, ne transformăm în ceea ce vrea diavolul. Hristos a spus clar: „Dacă vrea cineva”. A, deci trebuie să vrei. Diavolul, că vrem sau nu, ne ispiteşte. Şi o face atât de mult, încât s-a ajuns ca ispititorii să se înmulțească şi să nu mai vină din iad. Noi ne transformăm în ispititori. Chiar tinerii ajung să-şi dorească să fie draci, să moară complet faţă de Hristos, faţă de Dumnezeu, faţă de Cel ce îi cheamă să devină supraoameni, adică dumnezei. Şansa este una singură: naşteţi copii și îi creşteţi în acest dor după Dumnezeu, în acest dor de-a se schimba în dumnezei.
Noi singuri, cu ochii noştri şi cu mâinile noastre, construim un iad al urii, al dispreţului, al orgoliilor, al mândriei de tot felul, al răzbunării şi al fricii de moarte. Poftim, diavolul reuşeşte să te facă să te temi de moarte! De ce? Ca să ajungi în iad. Este o schizofrenie. Vreau păcatul, dar nu vreau iadul. Vreau plăcerea, dar nu vreau durerea. Păi nu aşa ar trebui? Nu, dragii mei. Vreau să mă schimb, pentru ca nici plăcerea, nici durerea să nu mă atingă. Vreau să nu mai fac voia mea, pentru ca simţirea mea să fie simţirea lui Dumnezeu, voia mea să fie voia Lui, gândul meu să fie gândul Lui. Numai aşa Îl putem înţelege pe Hristos Care l-a chemat la viaţă pe tânăr. I-a fost milă de o femeie văduvă care şi-a dedicat toată viaţa copilului ei. Aceasta a rămas văduvă, deci nu s-a recăsătorit. Era și tânără, pentru că însuşi băiatul ei era încă tânăr. Aşa încât viaţa ei s-a împodobit cu viaţa unui copil frumos, curat, cuminte. De ce zic aceasta? Pentru că altfel nu L-ar fi auzit pe Hristos atunci când i-a spus: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Mă întreb oare câți dintre noi, care am îmbătrânit, fiind încă vii, Îl auzim pe Hristos cum ne cheamă în fiecare dimineaţă să ne trezim nu numai la realităţile lumii acesteia, ci la realităţile cele veşnice, cele frumoase și nestricăcioase, spunându-ne: „Ţie îţi zic, scoală-te”? Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain (18 octombrie 2020)