♦Dregătorul din Evanghelia de astăzi, un tânăr bogat, era preocupat în primul rând de mântuire, de aceea I-a şi răspuns sincer lui Hristos că a păzit legea din copilărie. Dacă în vremurile noastre, oameni maturi, chiar în vârstă, se ruşinează de credinţă, acest bărbat socotea că viaţa lui trebuie să se întemeieze pe credinţă. La provocarea lui: „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”, Hristos îl întreabă doar dacă ştie poruncile. El nu numai că le ştie, dar Îi răspunde că le-a păzit din copilărie. Nivelul acesta de vieţuire religioasă, care în concepţia evreilor însemna intrarea în viaţă, era cel la care dorea, tindea şi era mulţumit să ajungă orice evreu. Dacă păzeşti poruncile, vei avea viaţă – se spune încă din Vechiul Testament, în Levitic. Dregătorul însă dorea mai mult.
♦Acestui om, pe care astăzi l-am numi politician, om cu o funcţie în stat, Hristos îi spune că îi mai lipseşte ceva: Iată, legea lui Moise te-a adus până la Mine, Care sunt Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Dacă vrei să fii desăvârşit, dacă vrei viaţă veşnică, îţi mai lipseşte un lucru. Aici Hristos exprimă unul dintre cele mai neliniştite paradoxuri: lipsa pe care o avea dregătorul era tocmai bogăţia. Adică ceea ce avea îi aducea o lipsă. Bogatului îi lipsea un loc în inimă, în care să încapă alte dimensiuni ale vieţii. „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer”, îi spune Domnul. Aceasta înseamnă să le trimiţi înaintea ta, nu să le pierzi, căci le vei avea acolo. Apoi vino înapoi, aici, la Mine şi Îmi urmează. Urmarea lui Hristos este o altă dimensiune a vieţii.
♦Păzirea poruncilor, aşa cum o practicau evreii, aducea asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, astfel încât ei să trăiască mult şi bine pe pământ, să aibă copii care să îi cinstească şi care, la rândul lor, să trăiască mult şi bine, şi să aibă averi. Hristos nu a avut nici averi, nici copii. Pentru că Hristos ne oferă o altă avuţie şi o altă filiaţie. El, Fiul lui Dumnezeu, ne face fii ai Aceluiaşi Părinte. El, ca Fiu, ne naşte şi pe noi ca fii ai Tatălui Său ceresc.
♦Pentru ca să câştigi, trebuie să pierzi ceva. Pentru ca să păşeşti pe o nouă treaptă a desăvârşirii, trebuie să părăseşti treapta de mai jos. Dregătorul, după cum ştiţi, se întristează şi pleacă. Nu numai că nu poate să vândă toate câte avea, dar un lucru era clar: lângă Domnul nu mai putea rămâne aşa. Nici nu ştim, de fapt, dacă n-a mers să le vândă pe toate, ba putem chiar bănui că a făcut aceasta. Dacă luăm în considerare ceea ce spun Sfinţii Părinţi, şi anume că acest dregător, tânăr şi bogat, era Sfântul Ioan Marcu, cel care va deveni Evanghelist, atunci înseamnă că el a vândut toate câte a avut, ca să poată rămâne lângă Hristos. Ceea ce însă este foarte important de reţinut pentru noi, astăzi, aici: când ne lipim cu inima de avere, nu putem să stăm lângă Domnul. Aşa ne dăm seama şi noi de ce nu ne putem lipi de Hristos.
♦Gândiţi-vă ce schimbare de paradigmă aduce Hristos! El vine sărac, ba mai mult, îl îndeamnă şi pe bogat să devină sărac şi să depăşească legea, nu s-o părăsească. Adică să-i iubească pe vrăjmaşi, să-i binecuvinteze pe cei ce îl blestemă, să facă bine celor ce-l vatămă şi îl prigonesc. Hristos nu numai că aduce o tulburare, dar El mişcă mulţimile în jurul Lui cu aceste chemări la un nivel de viaţă care, pentru evrei, era cu mult mai greu sau cu totul de neînţeles. Noi am putea să le înţelegem pentru că vedem urmările lor. Pe atunci, nimeni nu putea înţelege cum poate fi şters sclavagismul de pe faţa pământului. Nimeni nu putea crede că va veni o vreme când femeia va fi respectată ca om. Orice bărbat evreu îşi începea prima rugăciune din fiecare dimineaţă mulţumind lui Dumnezeu că s-a născut evreu şi că nu este femeie. Lucrurile s-au schimbat când îngerul lui Dumnezeu i-a spus Maicii Domnului: „binecuvântată eşti tu”. Sigur că Hristos nu a schimbat lucrurile acestea printr-o revoluţie, cum poate ar fi vrut evreii, ci acceptând să plătească El toate păcatele noastre.
♦După ce tânărul dregător bogat a plecat, în urma lui, Hristos a lămurit lucrurile: „Anevoios lucru este ca să intre cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu”. Ucenicii Îi spun atunci: Păi, în logica noastră, numai dacă eşti bogat, adică binecuvântat de Dumnezeu, te mântuieşti. Atunci cine se mântuieşte, dacă aceşti oameni bogaţi nu se mântuiesc? Hristos arată apoi ce se petrece în inima tânărului bogat care a plecat de lângă El: „Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”. Adică va lucra Dumnezeu în inima acelui tânăr. Aşa gândeşte Hristos şi astăzi. Aşa ar trebui să gândim şi noi, preoţii, astăzi. Aşa ar trebui să gândească şi părinţii. Cât se roagă părinţii pentru copii, ca Dumnezeu să lucreze în inimile lor? Cât ne rugăm noi, preoţii, pentru noi înşine, ca Dumnezeu să lucreze în inimile noastre şi ceea ce la noi este cu neputinţă să facă El cu putinţă? Nu, noi vrem să-l întoarcem pe om. Hristos n-a căutat să-l întoarcă pe dregător. După ce tu, ca mamă, ca tată, ca preot, ca episcop, îi spui cuiva cuvântul lui Dumnezeu, roagă-te ca acest cuvânt să lucreze în inima lui. Aici este taina şi cheia Evangheliei de astăzi.
♦În acest post, noi ne pregătim pentru un praznic în care să-L primim pe Hristos. Pentru aceasta, trebuie să-I facem loc. Iată motivul pentru care în fiecare post al Crăciunului auzim această Evanghelie. Anevoios lucru este să-I facem loc lui Hristos, când în inima noastră este bogăţia, este interesul familiei sau interesul personal. Însă nu trebuie neapărat să fii bogat ca să te lipeşti cu inima de lucrurile materiale. Este imposibil să te mântuieşti de această ispită, decât dacă Dumnezeu vine şi lucrează în inima ta.
♦Iată, dragii mei, de ce trebuie să ne preocupe ca Dumnezeu să lucreze în inimile noastre şi El să facă cu putinţă ca încă de aici să dobândim Împărăţia lui Dumnezeu. Iată motivul pentru care unii tineri, poate tot mai puţini, ca şi tânărul bogat din Evanghelia de astăzi, pleacă la mânăstiri. Veţi zice că şi la mânăstire sunt bogaţi. Nu, călugării folosesc poate lucruri multe, chiar şi foarte preţioase, însă nu au nimic al lor personal. Sigur, aceasta nu înseamnă că nu îşi pot lipi inima de ele. Cel mai dureros ar fi să stai în mânăstire cu inima lipită de lume. Nu are niciun sens. Însă scopul nostru este să ne dezlipim inima de toată grija cea lumească. Dacă noi ne vom dezlipi de cele materiale, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu siguranţă că Îl vom vedea pe Hristos. Nu în peştera din Betleem, nu în Nazaret, nu în templu sau pe Cruce, ci Îl vom vedea pe Hristos Domnul în Sfântul Potir, în Dumnezeiasca Împărtăşanie, pe care s-o primim cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXX-a după Rusalii: Dregătorul bogat – păzirea poruncilor (29 noiembrie 2020)