♦În această duminică, dedicată Sfântului Ioan Scărarul, s-au citit două Evanghelii: cea a tămăduirii copilului stăpânit de un duh surd şi mut, precum și cea a Sfântului Ioan, cuprinzând Fericirile din Predica de pe Munte. Coborându-Se din munte după Schimbarea Sa la Față, Hristos cere ucenicilor şi întregului popor un lucru simplu: să-l aducă pe copil la El. Una din marile noastre ispite de-a lungul întregii istorii, de la căderea protopărinţilor noştri, este aceea că, dacă ni s-a dat ceva, putem să facem ce vrem cu aceasta. Nu, dragii mei. În această Evanghelie, Hristos spune lămurit: „Aduceţi-l la Mine!” Tot ceea ce a eşuat în religie vedem că este cuprins în modelul căderii lui Adam şi în cel al pildei fiului risipitor. În momentul în care omul ia fructul din pomul cunoștinței binelui și răului, el se separă de Dumnezeu. Atunci când fiul ia averea ce i se cuvine, el se separă de tatăl, iar averea îşi pierde atât de repede valoarea. Trebuie să subliniem însă faptul că omul reuşeşte, din punct de vedere pământesc, să evolueze cu această cunoştinţă de la Dumnezeu și cu această avere.
♦Aceasta este marea tragedie a omenirii, așa cum a descris-o atât de frumos Dostoievski în „Legenda marelui inchizitor”: Dumnezeu este exclus, oamenii cred că se descurcă singuri fiindcă au tot ce le trebuie. Pilda de astăzi ne spune acest lucru. Ucenicii primiseră de la Hristos puterea să propovăduiască Evanghelia, să vindece toată boala şi neputinţa în popor, să alunge duhurile necurate. Le aveau pe toate, însă Hristos nu era cu ei. Nici nu avea cum să fie, fiindcă se afla în munte împreună cu trei dintre ucenici, ceilalţi făcându-și datoria între oameni. Ce a lipsit? Noi, preoţii, avem experiența aceasta tot timpul. Dumneavoastră, credincioşii, o aveţi acum. Păi, ce să facem, nu putem fi mereu în biserică! Din păcate, şi dacă ne aflăm în biserică, putem să fim fără Hristos. Condiția este să fim în Hristos, chiar când El este fizic în altă parte. În mod normal, ucenicii ar fi trebuit să lucreze în numele şi în prezenţa lui Hristos, chiar dacă fizic era pe munte. Aceasta este îndărătnicia. În mai multe rânduri, Hristos a numit poporul lui Israel, ca şi în Vechiul Testament, „neam îndărătnic” şi „neam desfrânat”, adică neam care nu îi este credincios lui Dumnezeu.
♦Iată de ce este important să fim în biserică, iar atunci când nu suntem să ne străduim mai mult să ne gândim la Acela pe care-L iubim atât de mult, Care este viaţa noastră, respiraţia noastră, inima noastră, bucuria noastră, aşa cum L-a numit Sfântul Simeon Noul Teolog, până când Hristos Îşi va coborî din nou mila Sa asupra noastră şi vom putea fi în biserică. Dar, până când Hristos Se va coborî de pe munte, ce să facem? Să ne urcăm noi. Poate de aceea Hristos a zăbovit pe muntele Schimbării la Faţă, ca poporul să tânjească, să înfometeze şi să înseteze după Dumnezeu. Pentru că, iată, cea de a doua Evanghelie citită astăzi ne vorbeşte despre Fericiri. Ele au fost spuse de Hristos tot pe un munte, dar în ele întâlnim tocmai stările omului dintr-o vale a plângerii, care se simte departe de Dumnezeu, fiind flămând, însetat, prigonit. Toate aceste Fericiri nu sunt altceva decât nişte trepte pe care omul este chemat să urce duhovniceşte, dar şi fizic, părăsind și lăsând în urma sa, acolo în vale, mâncarea, băutura, odihna, comoditatea, confortul, laudele oamenilor, plăcerile lumii acesteia. Aceste trepte le întâlnim în Scara Sfântului Ioan Scărarul. Iată şansa de a aduce la Hristos tot ce avem, chiar şi noi, preoţii. Când un credincios vine la noi, trebuie să-l ducem la Hristos. Este şansa noastră prin efortul ascetic. Pentru că cele 30 de trepte ale Sfântului Ioan Scărarul înseamnă un efort ascetic, dar şi mistic, prin care sufletul Îl caută pe Dumnezeu şi angajează și trupul în această căutare.
♦Observăm că, înainte ca Hristos să-l ridice pe copil de la pământ, acesta trece printr-o fază care ne încearcă credinţa şi, dacă n-am fi lângă Domnul, nu am accepta. Diavolul îl scutură, îi face spume la gură, îl aduce într-o stare de tulburare extremă, iar, când diavolul îl lasă, copilul rămâne ca mort. Se pune problema: oare acest copil mai poate trăi fără stăpânirea diavolului? Nu este mai bine să îl lăsăm cu el, dar măcar să trăiască? Este o mare, mare problemă. Când îl scutură diavolul pe vreun tânăr de-al nostru, care este drogat sau o ține numai în beţii, părinții ajung să zică: Mai bine să fie cu diavolul decât să ne moară. Însă să avem încredere în Dumnezeu, că nu-l lasă, chiar dacă este mare și nu-l putem duce la Hristos. Măcar du-l cu pomelnicul, du-l în sufletul tău, ia-l în viaţa ta şi du-l la Hristos! Aici este şansa noastră. Să-l ducem la Hristos urcând noi pe treptele desăvârşirii din Scara Sfântului Ioan Scărarul.
♦Viața acelui copil a fost numai cu diavolul, de aceea a trebuit să moară. Când l-a ridicat, Hristos a făcut o înviere. Așa a spus și tatăl fiului risipitor: „mort a fost şi a înviat”. Sigur că moartea a fost jalnică şi la fiul risipitor, care abia a ajuns acasă de neputincios ce-a fost, având trupul deja epuizat. Iubiţi tineri, voi folosiţi energizante, dar să știți că nu acestea vă țin. Un tânăr n-ar avea nevoie de ele, căci are atâta energie, încât ar putea doborî munţii. Însă diavolul v-a luat puterea şi v-o dă înapoi prin energizante, prin droguri, prin ţigări, prin alcool. Dacă un tânăr are nevoie de alcool ca să fie vesel, înseamnă că mai întâi l-a omorât diavolul faţă de viaţa normală şi-l ţine acum în perfuziile lui de alcool și stupefiante. Și atunci nu este bine să moară faţă de acestea? Iar dacă pe urmă părinții îl aduc la Hristos, precis îl învie. „Poţi crede tu aceasta?”, l-a întrebat Hristos pe tatăl din Evanghelia de astăzi. Și acesta îşi adună toate puterile, pentru că şi el era aproape mort faţă de credinţă și faţă de lumea aceasta, şi spune: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Credinţa mea este necredinţă, dar pe aceasta Ţi-o aduc Ţie și, Te rog, ajută acestei necredinţe. Și noi, dacă ne evaluăm cinstit, vedem că credinţa pe care o avem este necredinţă.
♦Hristos a făcut astăzi o înviere, luându-l pe copil de mână şi acesta ridicându-se. Nu spune Evanghelia că el a fost mort fizic. Copilul a trecut însă prin moarte, murind cel puțin faţă de viaţa sa dinainte, în care a fost stăpânit de diavolul. Iată că acum are viaţă cu Hristos. Cred că Biserica ne pune înainte această taină a învierii atât ca o arvună a Învierii lui Hristos, cât, de data aceasta, ca o experienţă sau un exerciţiu al învierii noastre. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a IV-a din Postul Mare – A Sfântului Ioan Scărarul (29 martie 2020)