♦„Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune decât vinul, miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău, de aceea fecioarele te iubesc.” Aşa începe Cântarea Cântărilor. Aşa Se prezintă Hristos înaintea ucenicilor Săi şi aşa, prin cuvintele acestea, pot fi exprimate dorul, setea şi râvna Sfântului Apostol Toma. El aflase de la ceilalţi ucenici că Îl văzuseră pe Domnul, dar, mai mult, el putea simţi şi vedea prezenţa Domnului în atitudinea, în vorbele şi în chipurile lor schimbate. De aceea, expresia negativă a Apostolului Toma: „dacă nu voi vedea”, „dacă nu voi pune degetul meu, nu voi crede”, poate fi înţeleasă prin aceste cuvinte de mai sus, cu care înţeleptul îşi începe Cântarea Cântărilor.
♦Hristos vine în primul rând să Se arate ucenicilor şi, ca oarecând în rai asupra lui Adam, El suflă asupra ucenicilor, ca un sărut divin, aducându-i la o altă viaţă. Aceşti ucenici ai Domnului au devenit vii pentru ceea ce voia să le spună El, pentru misiunea pe care o vor primi de la Hristos şi faţă de viaţa pe care Domnul o avea şi le-o împărtăşea. Ei au fost rechemaţi, împuterniciţi sau învestiţi, primind mandatul preoţiei sacramentale. Dacă Hristos a născut Biserica Sa pe Cruce, El o organizează în aceste zile, pentru ca Biserica să primească botezul în ziua Cincizecimii.
♦Hristos, Dumnezeul nostru, a avut atât de multă grijă de fiecare, suspinând şi plângând nu numai pentru ucenici, ci pentru fiecare fiu al lui Israel, pentru fiecare cetăţean al Ierusalimului şi pentru zidurile acelea care, peste patruzeci de ani, nu vor mai rămâne piatră peste piatră. Pentru toate S-a îngrijorat Hristos înainte de Patima Sa. Nici acum Hristos nu vine să-i liniştească pe ucenici. El a fost foarte răspicat în a le spune: „În lume necazuri veţi avea”. De ce? Pentru că lumea este rea? Nu, dragii mei, ci pentru că lupta cea duhovnicească implică în ea ceea ce numim noi necazuri. Dumnezeu ne-a sădit în rai şi iată că Hristos a venit în grădina Lui, aşa cum spunea mirele în aceeaşi Cântare a Cântărilor: „Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de iubire, iubiţii mei!” Recunoaştem uşor atât grădina de la baza Muntelui Golgota, cât şi în special această întâlnire a lui Hristos cu ucenicii. El vine în grădina care era deja a Lui, de aici Îşi va strânge miresmele aromate, aici va mânca miere din mâinile ucenicilor, care sunt albinele ce vor strânge mierea în fagurele lui Hristos.
♦Observăm că atât în ziua Învierii, când îi întâlneşte pe ucenici prima dată, cât şi după opt zile, Hristos nu-i împărtăşeşte pe aceştia. Da, îi invită în rana Sa, dar nu-i împărtăşeşte. Noi ne împărtăşim în noaptea Învierii, iar preotul se împărtăşeşte de câte ori slujeşte. Însă Hristos Se împărtăşeşte El de apostoli. Prin Învierea Sa, El nu vine să spună: Dragii Mei, gata, s-a terminat, staţi liniştiţi, v-am iertat, v-am izbăvit, am biruit iadul, deci puteţi mânca, bea, totul este în regulă. S-a înţeles doar aşa. În Occident, atât Biserica Catolică, cât şi Bisericile protestante, la fel şi neoprotestanţii, au înţeles la fel ca principiu: Aceasta a făcut Hristos şi gata, s-a terminat. Romano-catolicii spun că omul nu trebuia restaurat, ci trebuia să se împace cu Dumnezeu şi să-I dea o satisfacţie pentru jignirea adusă. De aceea L-a trimis pe Fiul Său, ca El să sufere – şi cât de sadic sună – şi ca Dumnezeu-Tatăl să Se împace cu noi. Pentru aceasta oamenii vor primi harul adăugat, care este creat, şi toate se vor administra de către Biserică. Deci cu Dumnezeu ne-am împăcat, putem să mâncăm şi să bem, putem face un imperiu aici, pe pământ, şi totul este bine. În schimb, protestanţii spun: Omul a căzut de tot, el nu poate face nimic, degeaba se străduieşte, deci să mănânce şi să bea, iar într-o zi îl va trăzni harul. Dintr-o dată, el se trezeşte că este duhovnicesc, că Dumnezeu l-a mântuit şi în continuare să stea liniştit. Deci şi unii, şi alţii propovăduiesc liniştea.
♦Biserica lui Hristos prezintă lucrurile aşa cum le-au văzut apostolii, şi anume deloc liniştitor. Însă în abordarea acestui urcuş duhovnicesc, cum îl numeşte Părintele Cleopa, „urcuş spre Înviere”, Hristos vine şi ne pune o centură de siguranţă: „Îndrăzniţi!” De ce? Eu am biruit lumea, asumându-Mi firea omenească şi păcatul vostru cu toate urmările lui, asumându-Mi pedeapsa pentru păcatele voastre şi moartea, urcându-Mă pe Cruce, coborât fiind în mormânt şi până la iad. Aşa stau de-a dreapta Tatălui, de data aceasta nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ci şi ca Fiu al Omului. De aceea Hristos spune: „În lume veţi avea necazuri” şi „dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni; dacă păzesc cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”, pentru că „nu este mai mare servitorul decât stăpânul său”.
♦Iată că Hristos redeschide raiul şi îl reaşază prin prezenţa Lui, apoi îi pune la treabă pe apostoli şi, mai departe, pe ucenicii acestora: „Mergând, propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”. Lucrurile sunt foarte clare. Nu există zone gri. Ba mai mult, ei primesc puterea să ierte păcatele. A suflat asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Deci, aşa stând lucrurile, iată că Hristos Îşi arată stăpânirea asupra a tot, nu numai a tuturor celor care cred în El şi I se închină, adică I se oferă Lui, ci şi a celor din ceruri.
♦Necazurile din lume nu sunt în afara noastră, ci ele pornesc din noi. Şi cred că acum se întâmplă aceasta, mai mult ca oricând în istoria omenirii, la nivel general. Pe vremuri, chiar şi în perioada lui Hristos, dar şi înainte, şi după, până acum o sută de ani, cei mulţi nu aveau astfel de lupte clare, ci erau amestecate. Ei trebuiau să se lupte şi pentru ca să-şi apere drepturile, şi pentru ca să nu fie atacaţi de duşmani, să nu li se ia averea şi aşa mai departe. Însă acum lupta s-a generalizat în forma în care înainte era doar la cei foarte bogaţi, şi anume lupta cu sine. Aproape că nu mai avem nicio treabă şi nicio altă luptă. Va veni vremea în care diavolul ne va face toată slujirea. El a fost legat şi va fi pus să ne şi slujească. Însă cui va face toată slujirea? Celor cărora Hristos le dă putere. Toţi primim putere de la Dumnezeu, dar pentru o singură luptă, anume tocmai lupta cu sine. Ucenicii, după Învierea lui Hristos şi după ce El le-a suflat Duh Sfânt, dându-le mandatul de a face exact ce face El, au pornit o singură luptă, cea cu sine. Şi, ca să vă dau numai un singur exemplu, Sfântul Apostol Pavel avea o luptă atât de mare cu sine în a-şi face slujba de evanghelist, încât spune că nu mai are timp nici să mănânce.
♦Veţi zice că nu suntem toţi evanghelişti, nici preoţi. Orice credincios însă este chemat la lupta cu sine. Cum se dă această luptă cu sine? În acest sens, Hristos apelează la cele trei atribute ale Sale pe care le-a lăsat în Biserică: să ascultăm de Hristos Învăţătorul şi pentru aceasta ne-a lăsat cuvântul Evangheliei, să-L vedem pe Domnul şi de aceea ne-a lăsat icoana, să simţim puterea Lui arhierească, transmiţând harul Lui, şi de aceea ne-a lăsat Împărtăşania. Toate aceste trei lucrări se păstrează în Biserica Ortodoxă la îndemâna tuturor: Sfânta Scriptură, icoana şi Sfânta Împărtăşanie. Numai toate trei pot să ne ducă la conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu atât în cuvânt, cât şi în icoană, astfel încât să înţelegem că se află şi în Sfânta Împărtăşanie. Aceasta este, de altfel, a zecea Fericire: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a II-a după Paşti – A Sfântului Apostol Toma (26 aprilie 2020)