♦Învierea Domnului este cel mai mare praznic pe care lumea a putut să și-l închipuie, însă nu să-l și îndeplinească, întrucât a fost înfăptuit de Însuși Dumnezeu. Dacă la Buna-Vestire, Maica Domnului a provocat cerul cu viața ei, după cum ne învață Sfinții Părinți, iată că acum Dumnezeu a provocat lumea prin Moartea și Învierea Sa.
♦Pentru a participa la această taină a lui Dumnezeu nu numai că trebuie să fim pregătiți, dar chiar participarea noastră realizează această pregătire. În fiecare duminică participăm la Învierea Domnului, pregătindu-ne astfel să ne împărtășim tot mai adevărat de Hristos. Pe lângă această pregătire, care este o conștientizare a ceea ce a săvârșit Hristos, dar și a poziției noastre față de această lucrare dumnezeiască, iată că Hristos, prin Apostolii Săi, face din noi fii ai Învierii, după disponibilitatea pe care o avem fiecare. La Învierea Domnului nu putem participa pasiv ca la un spectacol. Învierea Domnului o putem vedea numai din interior. Se spune că nimeni nu L-a văzut pe Hristos când a înviat. Eu aș zice că nimeni nu a văzut Învierea lui Hristos, decât cea care a rămas și în mormânt cu El, Maica Domnului. De aceea, viața noastră are ca scop Învierea lui Hristos înlăuntrul nostru și învierea noastră în Hristos. Acest lucru Îl și roagă Hristos pe Tatăl ceresc: „După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).
♦Prin Învierea Sa, Hristos restaurează templul și chivotul mărturiei, punându-le o altă temelie. Mormântul Domnului este mărturia prezenței Duhului Sfânt și a Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, așa cum cortul mărturiei arăta prezența lui Dumnezeu acolo, între cei doi heruvimi făcuți din aur, care străjuiau chivotul. Prin prezența celor doi îngeri de la mormântul Său, Hristos ne vorbește mai articulat decât prin cuvinte. Hristos ne grăiește prin absența Sa, pentru că El vrea să fie în noi. Prezența Lui este ca și cea a Duhului Sfânt, pe Care Îl rugăm să Se sălășluiască în noi, să ne curățească de toată întinăciunea și să ne mântuiască sufletele noastre.
♦Dealul Căpățânii sau Golgota, locul răstignirii lui Hristos, era cariera de unde iudeii au luat piatra pentru rezidirea templului. Acolo, într-o grădină, Iosif a săpat pentru sine un mormânt nou în stâncă, pe care îl va oferi lui Hristos. Astfel, Hristos este Cel ce rezidește de data aceasta templul, și anume templul trupului Său, care devine biserică, căci trupul Său mistic suntem noi, toți. El restaurează chivotul mărturiei într-o grădină, așa cum spunea înțeleptul împărat Solomon: „În grădină-i o fântână, un izvor de apă vie” (Cântarea Cântărilor 4, 15).
♦Duhul Sfânt, Care S-a pogorât la Botez peste Hristos, a rămas acum peste mormântul Domnului, prin lumina cea necreată. Mormântul Lui era golit de moarte. În el nu mai exista moarte, ci viață, și anume viața care „era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4), cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan. Viața lui Hristos, pe care El o oferă ucenicilor nu numai pentru ca aceștia să o vadă, ci invitându-i ca și ei să participe la ea, este alt fel de viață. Hristos nu a înviat așa precum i-a înviat pe Lazăr, pe fiul văduvei din Nain sau pe fiica lui Iair. El vine cu o altă dimensiune a vieții. Firea umană asumată de Hristos la Întrupare este acum îndumnezeită, participând la viața Sfintei Treimi.
♦Se poate spune că râvna, osteneala și jertfa credincioșilor care participă la Sfintele Slujbe din noaptea Învierii se adaugă Jertfei lui Hristos. Aceasta este, de altfel, și chemarea pe care ne-o face El: să participăm cu osteneala noastră, până la acea ultimă picătură de sudoare, de sânge, acel rest pe care de multe ori îl cruțăm ca să-l dăm lumii. Iată că Hristos ne cheamă să-l oferim aici, adică să ne oferim noi, fără rest. Nu doar călugării trebuie să facă aceasta, ci toți credincioșii, pentru că nu există altă mântuire sau altă formă de a fi cu Hristos decât dăruirea fără rest. Nu ai cui să-ți dai sufletul, decât lui Dumnezeu, Cel Care ți l-a dăruit, așa cum și spunea Hristos: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).
♦Bucuria pe care Hristos o împărtășește acum femeilor mironosițe, prin cuvintele „bucurați-vă și nu vă temeți!”, vine în urma jertfei lor, convertite într-o jertfă dumnezeiască. Dacă ele merg să ungă un mort ca să nu-L lase spre putreziciune, iată că Hristos li Se oferă viu. Și nu orice om viu, ci Unul care, pentru cei ce cred, este, iar, pentru cei ce nu cred, nu este. În măsura în care El le lipsește celor ce Îl neagă, în aceași măsură Se oferă celor ce cred în El. Și cum se oferă? Dacă Hristos ar avea trup cum avem noi, El s-ar afla între noi. Hristos ne-a promis însă că va fi în noi. Iată de ce Hristos ni Se împărtășește în mod tainic, atât prin gând și prin cuvânt, dar în special prin Sfintele Taine. Astfel că și nouă ne cere să Îl căutăm la alt nivel, tainic. Fiecare dintre noi trebuie să avem o relație personală cu Hristos. El ne așteaptă. El este lângă ușă. De multe ori, El chiar bate la ușa inimii noastre. Clopotul ce ne cheamă la biserică este degetul lui Dumnezeu care bate la ușa inimii noastre. Evanghelia este cuvântul lui Dumnezeu care ne cheamă la El. Dar El stă la ușă și nu dă năvală, cum am face noi, ci ne așteaptă să-I deschidem.
♦De două mii de ani, Hristos este prezent în viața sfinților. Sfinții contemporani cu noi nu au nicio problemă ca să Îl vadă, să Îi vorbească, să Îi ceară ajutorul, să se împărtășească de El, să fie întăriți și să participe la Împărăția Lui încă de aici. Hristos este tot atât de viu în viața credincioșilor care trăiesc credința. Noi, ceilalți, nu ne putem preface și nu ne putem eschiva în fața lui Dumnezeu, așa cum facem în raport cu lumea. Hristos ne așteaptă și pe noi la El așa cum suntem, sinceri și deschiși, fără cosmetizări.
♦În noaptea Învierii, cei mai mulți dintre noi ne pregătim să ne unim cu Hristos. Este cel mai înalt grad de întâlnire cu El. Nu ajungem nici până acasă, chiar nici până la locurile noastre din biserică, după ce ne-am împărtășit, și Hristos deja intră în alcătuirea trupurilor noastre. În câteva clipe, Sângele Lui curge prin venele noastre. De aceea este important să folosim la maximum toate momentele de pregătire și, chiar dacă suntem obosiți și storși ca un burete în noaptea Învierii, simțind că nu mai avem ce să-I dăm lui Hristos, tocmai prin aceasta suntem pregătiți și capabili să-L primim pe Hristos cel înviat.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Învierea Domnului – 2 aprilie 2021