♦Neinsistând asupra minunii săvârşite de Domnul în Evanghelia de astăzi, decât amintind că, şi de data aceasta, Hristos a făcut minunea în colaborare cu omul, mai precis cu Simon, cel pe care-l va numi Petru, aş vrea să mă refer la ceea ce se întâmplă după ce se petrece această minune. Pescarii se întorc la mal, dar gestul lui Petru este neaşteptat. Unii ar spune că seamănă cu gestul celor din ţinutul gherghesenilor, care, după ce Hristos a tămăduit doi îndrăciţi, iar ei au pierdut o turmă de porci în lac, L-au rugat pe Hristos să plece din ţinutul lor. Tot aşa şi Petru, aruncându-se în genunchi, Îl roagă la fel de direct, cum era şi el: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt păcătos!” Bogat de acuma, el se simţea devastat, îşi simţea doar pustiul din el şi că nu poate să-I ofere nimic lui Hristos, nici chiar sufletul său curat.
♦Cât am fost la Măguri, în parohie, oamenii de acolo îmi mărturiseau un gând pe care îl aveau: „Noi, pe lângă faptul că suntem necăjiţi, suntem şi mai păcătoşi decât toată lumea. De când mergem în pădure să tăiem lemne şi ne lovim sau ni se întâmplă tot felul de necazuri, ne vin tot felul de gânduri, şi până aducem banul în casă, tot păcate facem. Pe când cei de la oraş au de toate şi n-au nici motiv să păcătuiască, de aceea nici nu fac păcate”. Cred că aveau dreptate, dar în ce sens? Cei de la munte se vedeau păcătoşi, iar ceilalţi, nu. Este greu de înţeles, pentru că, dacă omul nu este păcătos, cum să se vadă păcătos? Iar dacă este păcătos, cum să nu-l apese acest lucru?
♦Dragii mei, ce ne face să ne vedem păcatele şi ce ne orbeşte ca să nu ne vedem păcătoşi? Dacă suntem un pic atenţi, putem constata în propria noastră viaţă ce spune Sfânta Scriptură: „Omul nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa lui ar fi de o singură zi”. Şi, ca să constatăm că nimeni nu este fără de păcat, nu trebuie decât să ne dăm seama că până şi noi suntem cu păcat. Dacă socotim că toţi sunt păcătoşi, mai puţin noi, avem o mare orbire. Faptul că nu ne vedem păcatele, dar totuşi vedem păcatele altora, nu înseamnă că vedem. Cum de altfel, un hoţ ştie să revendice ce i s-a furat lui, ba ştie şi cum să se apere de hoţi, şi niciodată nu se va abţine să spună despre cineva care a furat că este hoţ, chiar dacă şi el este tot hoţ. Nu este aceasta orbire?
♦Iată un lucru pe care aş vrea să-l avem în atenţie în relaţia noastră cu Dumnezeu: vederea. Apostolii şi mulţi dintre cei ce-L înconjurau pe Hristos, până şi fariseii, şi cărturarii, L-au văzut cu ochii lor, L-au auzit cu urechile lor. Ei au auzit cuvintele Lui şi au văzut faptele Lui minunate. Chiar unii din cei trimişi de cărturari şi farisei s-au întors şi au zis: „Nimeni n-a vorbit ca Omul acesta”. Hristos era minunat; nu era un om oarecare. Aşa încât trebuia să fii orb să nu vezi Dumnezeirea Lui. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre ei au fost orbi. Ca să merg până la capăt, trebuie să spun că şi cei mai mulţi dintre noi suntem orbi, pentru că nu-L vedem. De aceea, una dintre cele mai mari probleme ale vieţii noastre religioase ar trebui să fie grija vederii. Ca, de altfel, şi fizic: fie că îi este foame, că îi este sete, că îi este somn, că se îngrijeşte de multe lucruri, dar cel mai mult omul se îngrijeşte de vedere, mai ales când îi este pusă în pericol. În relaţia cu Dumnezeu, vederea este cel mai important lucru. De altfel, încă din Vechiul Testament, toţi oamenii lui Dumnezeu şi mai ales cei care au fost împuterniciţi de El cu misiune I-au cerut un singur lucru: să-L vadă. Însuşi Hristos a venit la noi şi S-a întrupat tocmai ca să-L vedem. De aceea, următorul pas pe care am vrea să-l facem împreună este să ne dăm seama ce a văzut Petru. Căci n-a avut aceeaşi vedere cu cei din ţinutul gherghesenilor.
♦Ceea ce putem să constatăm este că oamenii care încep să vadă duhovniceşte îşi văd păcatele lor. De aceea, în Pateric aflăm un cuvânt care spune că mai mare decât văzătorul înainte, adică de prorocul care îţi poate spune ce se întâmplă cu tine şi ce trebuie să faci, este cel care îşi vede păcatele sale. Eu aş zice: este semnul că omul a început să vadă. Însă acest semn nu ţine numai de început, ci se continuă pe tot parcursul vieţii duhovniceşti. Cu cât omul vede mai bine duhovniceşte, cu atât îşi vede şi alte păcate. Numai aşa putem să ne explicăm de ce, după ce apostolii ajung să aibă harul Duhului Sfânt, vor spune prin Apostolul Pavel: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Să ştiţi că nu era o formulă, ci era o experienţă, o trăire, o emoţie.
♦Vă mai spuneam altădată că şi în Vechiul Testament avem cazuri în care oamenii se simt pierduţi când Îl văd pe Dumnezeu. Avraam spune că este un fir de praf înaintea lui Dumnezeu, când se află în faţa Sfintei Treimi la stejarul Mamvri. Isaia, în capitolul 6 al cărţii sale, descrie cum a văzut slava lui Dumnezeu în templu şi şi-a zis: „Vai, mie, că sunt pierdut, că sunt un om cu buze necurate”. Deci nu numai la începutul vieţii duhovniceşti trebuie să ne vedem păcatele, ci tot timpul. Vi s-a întâmplat multora, atunci când aţi început să veniţi la biserică, să-mi spuneţi chiar mie: Părinte, de când vin la biserică sunt mai păcătos. Şi eu am zis că este semn bun dacă vedeţi acest lucru, căci viaţa duhovnicească începe şi se continuă cu vederea păcatelor noastre. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XVIII-a după Rusalii – Pescuirea minunată (22 septembrie 2019)