♦Astăzi este prima duminică din Postul cel Mare, numită Duminica Ortodoxiei. Această denumire a primit-o din 843. Atunci, în prima duminică a postului, credincioșii, în frunte cu Împărăteasa Teodora și Împăratul Mihail, fiul acesteia, cu episcopi şi preoţi, luând în mâini icoane, au ieşit pentru a mărturisi dreapta credință și importanţa icoanei în viaţa Bisericii. De aceea este socotită Duminica biruinţei dreptei credinţe. Până atunci era numită Duminica prorocilor. De aceea, Apostolul care s-a citit astăzi ne aduce aminte de prorocii care au grăit în numele Domnului, arătând importanţa lor în pregătirea venirii lui Hristos.
♦Paremiile din săptămâna ce a trecut ne-au vorbit despre creaţie și împreună am încercat să înțelegem că raiul cel pământesc se deosebea de restul pământului prin faptul că era o grădină. Din păcate, ne-am obişnuit fără grădini. Mă gândeam zilele acestea dacă oamenii care nu ştiu ce este o grădină îşi mai doresc raiul. Însă orice om, dacă ajunge măcar într-o poiană sau un parc, este cuprins de nostalgia paradisului. Grădina pe care a zidit-o atunci Dumnezeu era după model ceresc chiar şi numai pentru că în mijlocul ei se afla Dumnezeu, Pomul Vieţii. Mai mult, atunci când Moise Îi cere lui Dumnezeu să fie cu el şi cu poporul Lui în călătoria spre pământul făgăduinţei, Dumnezeu creează o grădină în mijlocul pustiului, Cortul mărturiei, aproape la fel ca în Cartea Facerii. La fel se întâmplă în Ierusalim, la dorinţa şi stăruinţa lui David, care spune: „Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare până nu voi afla loc Domnului, locaș Dumnezeului lui Iacob”, templul fiind zidit de către fiul său, Solomon. Toate acestea tind spre ceea ce Dumnezeu dorea dintru început: ca omul să devină grădina Sa, iar sufletul lui să devină templul Său, aşa cum spune Apostolul Pavel în Epistola către Corinteni: „voi sunteți templu al lui Dumnezeu”.
♦Toate aceste spaţii pe care le-a creat Dumnezeu, fie în mod direct, prin Cuvântul Său, Iisus Hristos, fie prin slujitorii Săi, Moise, Solomon şi, de ce nu, prin noi, credincioşii, care Îi zidim biserici, au un singur scop: să fie umplute de prezenţa Lui. Însă numai cu noi, căci, fără noi, Dumnezeu nu vrea să le umple. După ce a căzut, foarte repede omul a încercat să umple locul gol aducând jertfă lui Dumnezeu din cele pe care El i le-a dăruit. Dumnezeu însă niciodată nu a contenit să aştepte jertfa din inima omului. Atunci când aceasta nu exista, El respingea toate jertfele. La un moment dat, chiar a spus prin prorocul Isaia: „Ce-mi folosește mulțimea jertfelor voastre? M-am săturat de arderile de tot”. Căci „jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită”.
♦Un episcop a fost întrebat, la sfinţirea unei biserici, care este cea mai frumoasă biserică, iar el a răspuns: „Cea mai frumoasă este o biserică plină”. Se pune problema: Plină cu ce? Nu cu „suflete moarte”, așa cum este titlul unei cărți scrise de cel pe care eu îl socotesc cel mai mare scriitor rus. Dumnezeu vrea să stea cu noi, vii. E drept, pentru ca noi să fim vii în faţa lui Dumnezeu, trebuie să murim faţă de păcat. După cădere, întreaga omenire aştepta ca Dumnezeu să rezolve problema, pentru că omul nu putea singur. De aceea, Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi. Astfel, biserica este mormânt, înainte de a fi rai. După cuvântul Patericului, trebuie mai întâi să ne dărâmăm, pentru ca apoi să ne zidim, să scoatem din construcţia noastră tot ceea ce este fără Dumnezeu, tot ceea ce este împotriva Lui şi împotriva noastră. Ceea ce ne ucide sufleteşte, aceasta urăşte Dumnezeu.
♦Hristos a venit să umple mormântul Său, care devine grădină. Acesta era săpat nou nu pentru El, ci pentru om. Hristos este îngropat acolo ca mort față de lume. Aşa ar trebui să fim îngropaţi şi noi în biserică. Căci, dacă noi nu murim faţă de lume, nu putem să Îl simţim și să Îl vedem pe Hristos. Nu Îl putem înţelege, chiar dacă Îl vedem. Maria Magdalena, Luca şi Cleopa L-au văzut, dar n-au știut că este Hristos. Frica îi făcea să nu fie morți faţă de lume. De aceea ei nici nu s-au putut bucura până nu au scos afară frica. „Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!”, au fost cuvintele adresate de Domnul.
Omul care moare faţă de lumea aceasta este cel care în mod firesc trăieşte în grădina raiului, oriunde ar fi pe glob. Sigur, în primul rând se simte viu în biserică. În unirea cu Hristos din Sfânta Împărtăşanie simte că trăieşte în cer. Dar, oriunde ar fi, el trăieşte în paradisul pe care Hristos l-a readus în lume înfigând în mijlocul grădinii pomul cel de viaţă dătător, fiind El Însuşi fructul lemnului, din care îi îndeamnă pe ucenici să se împărtăşească. Iată ce cuvinte înfricoșătoare a spus: „Ori de câte ori veţi mânca trupul Meu şi veţi bea sângele Meu, moartea Mea veţi vesti, până ce voi veni”. Dar cum? Noi nu trebuie să vestim învierea? Noi trebuie să credem în puterea lui Hristos, Care moare și Care este ridicat de Tatăl cel ceresc din mormânt. De altfel, aici se petrece minunea în sufletul unui om: când începe să creadă în Hristos cel mort şi înviat. Dacă noi nu credem în puterea lui Hristos, viaţa noastră nu este nici măcar omenească. Este pământească, cum a spus Apostolul Pavel, chiar drăcească. Omul nu poate să fie om fără prezenţa lui Dumnezeu. Este drept, omul nu poate deveni animal. Atunci când moare sufleteşte, omul se coboară sub nivelul animalului.
♦Întorcându-ne la Evanghelia de astăzi, ce înseamnă pentru noi cuvintele pe care Filip i le adresează lui Natanael: „Vino şi vezi!” sau cele pe care i le spune Domnul: „Te-am văzut”? Da, este vorba de vedere. Problema cea mare a lumii întregi, de la ieşirea omului din rai, și pînă acum este una singură: să-L vadă pe Dumnezeu. Pentru a-L vedea, trebuie să ai ochi sau, mai mult, trebuie să te faci văzut de Dumnezeu. În greacă, cuvântul „eikon” (icoană) înseamnă chip. Dacă Hristos este chipul Tatălui, omul este chipul Fiului, deci icoana lui Hristos. Cuvântul „om” îl avem din limba latină, „homo”, care are ca bază cuvântul „humă”, adică pământ. Omul este pământ. În limba ebraică, cuvântul „Adam” înseamnă pământ roşu, un fel de lut roșu. Când spunem că cineva este om, oare ne gândim la pământ? Grecii au fost mai îndrăzneţi, numindu-l pe om „anthropos”, adică „fiinţă întoarsă spre cer”.
♦Dar pentru noi ce înseamnă a fi om? A avea chipul lui Dumnezeu. Ar trebui să-i spunem icoană, însă este prea mult. Iar a spune că este pământ ne gândim că este prea puțin. Dacă Dumnezeu l-a pedepsit pe şarpe să se târască pe pământ, pedeapsa omului a fost de a se întoarce în pământ. Însă omul nu și-a pierdut verticalitatea, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o tocmai ca să-L caute pe El. Ceea ce ne interesează pe noi este cum putem ajunge să folosim această verticalitate a noastră. Prima condiţie este să ne întoarcem la Dumnezeu. Pentru că omul nu poate singur, iată că Hristos vine în lume, ia chipul nostru, firea noastră, Își împrumută icoana Sa. Hristos devine icoana icoanei Sale, chipul chipului Său. De aceea a și fost posibilă Întruparea, pentru că Hristos n-a făcut altceva decât să ia ceea ce era al Său. Deci Hristos a împlinit tot ceea ce era de împlinit. A rămas partea noastră, anume aceea de a-L recunoaşte. Dacă recunoşti pe cineva ca stăpân al tău, ca binefăcător al tău, eşti recunoscător. A recunoaşte pe Dumnezeu în viaţa ta înseamnă a cunoaşte adevărul. Aceasta trebuia să fie lucrarea primilor oameni în rai. Aceasta este lucrarea mântuirii noastre: să lucrăm în vederea cunoașterii și recunoașterii lui Dumnezeu.
♦Icoana nu trebuie să o ținem în dulap, ci s-o avem tot timpul înaintea ochilor noștri, ca să ne oglindim în ea, să vedem ce trebuie să devenim, ce vrea Dumnezeu de la noi. Acesta este dialogul nostru cu Dumnezeu. Acum suntem icoana lui Hristos sluţită, deformată, călcată în picioare de diavolul şi de propriile noastre patimi. Însă, dacă ne întoarcem spre icoană, dacă ne întoarcem chipul nostru spre chipul lui Dumnezeu, avem şansa să scăpăm de patimile lumii acesteia. Este singura noastră şansă, aici, în biserică, cu gânduri curate și cu inima curată. Nu putem să ne lepădăm de lumea aceasta fără să ne întoarcem spre chipul lui Hristos. „Arată-mi faţa Ta să Te văd!”, Îi spune omul lui Dumnezeu. Iată că de data aceasta Hristos ne spune nouă: „Arată-ţi faţa ta să te văd!” Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica I din Postul Mare – A Ortodoxiei (8 martie 2020)