♦Părintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantină, 2015 – Ediţie îngrijită de Preot Constantin Coman şi Costion Nicolescu
„Părintele Petroniu a fost un om mare. A fost aspru cu sine şi cu alţii. Era nevoitor. Era tăcut. Avea rugăciunea.” (Părintele Iulian de la Prodromu)
Aceste cuvinte atât de simple, dar care lasă să se întrevadă taina vieţii Părintelui Petroniu, constituie începutul unui amplu volum dedicat în întregime marelui nevoitor român de la Schitul Prodromu din Muntele Athos, publicat anul acesta de Editura Bizantină, în seria „Duhovnici români contemporani”.
Cine a fost Părintele Petroniu? Iată mai întâi câteva date biografice, redate succint: S-a născut în localitatea Fărcaşa din judeţul Neamţ, la data de 23 mai 1916, într-o familie de ţărani, fiind al şaptelea din cei opt copii. La vârsta de 14 ani a intrat frate la Mânăstirea Neamţ. A studiat apoi la seminariile monahale de la Cernica şi Bucureşti. În 1946 a absolvit Facultatea de Teologie, precum şi Facultatea de Litere şi Filozofie. A fost angajat la Cancelaria Sfântului Sinod; timp de doi ani a fost detaşat la Secretariatul Patriarhului Nicodim, iar pe urmă a funcţionat doi ani ca profesor la seminarul de la Neamţ. La Mânăstirea Slatina i s-a încredinţat timp de şapte ani conducerea şcolii monahale, aici fiind şi stareţ. În 1959 a fost obligat să plece din mânăstire, datorită Decretului 410, mutându-se la Curtea de Argeş, unde a lucrat ca paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei. În 1963 se închinoviază la Mânăstirea Curtea de Argeş. Anul 1966 îi aduce prilejul unui pelerinaj în Sfântul Munte, iar din 1978 rămâne definitiv la Schitul Prodromu, aici fiind ales egumen în 1984. Din cauza vârstei înaintate, renunţă la stăreţie în ianuarie 2011, iar în 22 februarie 2011 trece la Domnul.
Monografia nu se limitează doar la datele biografice. Cele 640 de pagini ale cărţii conturează personalitatea puternică a unui om duhovnicesc, dedicat cu prioritate nevoinţelor monahale, hotărât şi consecvent în lupta pe care a dus-o cu sine însuşi. Rigoarea şi asprimea se pot citi şi pe chipul său, aşa cum se observă în fotografiile de la sfârşitul volumului, dar şi în instantaneul de pe copertă, realizat de George Crăsnean, şi care împodobeşte atât de frumos această carte. A fost un Părinte al tainelor, mereu discret, ascuns, pe care puţini au reuşit să-l cunoască cu adevărat. Mărturiile celor care i-au fost apropiaţi, mai ales spre sfârşitul vieţii, dezvăluie acum aspecte inedite din viaţa şi faptele Părintelui Petroniu: cum se nevoia, cum se raporta la oameni, care era trăirea sa liturgică, cum punea în practică învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ce program avea, cum se lupta cu bătrâneţea…
Dialogurile, relatările, mărturiile, apoi notele şi reflecţiile făcute pe marginea lecturilor, cuvintele de învăţătură şi predicile – toate acestea zugrăvesc în cuvinte icoanaunui „Părinte cu totul îngeresc” (Costion Nicolescu), al unui „pustnic din obşte” (Pr. Prof. Constantin Coman), al unui „ascet în Hristos, un monah cărturar, iubitor de carte şi un desăvârşit împlinitor al îndatoririlor monahale” (Teodor Baconski).
Fiind o carte voluminoasă, poate unii cititori vor fi mai reticenţi, ştiind că timpul nu ne mai prea permite lecturi îndelungi şi aprofundări duhovniceşti. Totuşi, ajungând la finalul ei, mi-am dat seama că Părintele Petroniu a fost unul din acei oameni iscusiţi în gestionarea timpului vieţii sale, timp dăruit de Dumnezeu fiecărui om spre lucrarea de mântuire. Iar lucrarea Părintelui Petroniu, atât cu sine, cât şi cu cei din jurul său, poate fi considerată exemplară pentru toţi cei care, în zilele noastre, doresc să răscumpere vremea şi s-o deschidă spre veşnicie.
Maria-Elena Ganciu