Atunci când, după răstignirea Domnului, ucenicii Lui s-au împrăştiat, după cum El prezise, doi dintre aceştia au plecat.[1] Au voit să plece din Ierusalim. Să se îndepărteze de locul înfricoşătoarelor evenimente. Să vorbească între ei, să-şi spună unul altuia părerea. Să vadă totul mai de departe – poate vor vedea mai bine, poate va picura înlăuntrul lor o mângâiere care va aduce nădejde.
Şi în vreme ce drumul îşi urmează cursul, convorbirea continuă. La un moment dat, un necunoscut se apropie. Merge pe acelaşi drum cu ei. Nu vrea să-i întrerupă, nici să-i dăscălească, ci să-i asculte. De aceea îi provoacă, prefăcându-se că nu ştie despre ce e vorba şi întrebându-i cu bunăvoinţă: „Despre ce vorbiţi şi de ce sunteţi trişti?”
Le deşteaptă simţământul încrederii. Şi le oferă posibilitatea să îşi continue convorbirea. Să-şi spună durerea lor. Să dea expresie frământărilor. Necunoscutul pare a avea înţelegere. Nu le pune oprelişte, nu-i stânjeneşte. Îi îndeamnă să vorbească. Îi ajută să se exprime. Să spună totul aşa cum simt. Iar aceia continuă.
Când se mai şi arată că nu ştie ce s-a întâmplat şi cine este Iisus, atunci cei doi îi spun împreună, fără răsuflare, toată istoria. Ce s-a întâmplat. Cine era Iisus, cel „puternic în faptă şi în cuvânt”. Ce au făcut arhiereii şi ceilalţi dregători, unde au ajuns lucrurile – la deznădejde. Căci „noi nădăjduiam” că El va răscumpăra pe Israel. Acum nu mai nădăjduim. Nu putem nădăjdui. De trei zile se află mort în mormânt. Totuşi, nişte femei dintr-ale noastre ne-au pus pe gânduri, fiindcă au mers la mormânt şi nu L-au aflat. Şi au zis că au văzut îngeri, însă pe El nu L-au aflat.
După ce au spus totul, după ce şi-au descărcat sufletele, au aflat odihnă; străinul care îi urmărea cu înţelegere şi răbdare asculta toate cele ce au zis; ca şi cum ar fi părut că e de acord. Îndreptăţea frământările lor. Voia să-i lase să îşi mărturisească limpede deznădejdea lor ultimă. Iar aceştia îl iubeau, îl acceptau ca pe un prieten şi împreună-vorbitorcare oferea mângâiere. Nu le era străin, ci familiar. De aceea, când ia cuvântul, vorbeşte liber, folosind cuvinte pe care numai dragostea şi prietenia reciprocă le face suportabile, dezvăluind familiaritatea autentică pe care a făcut-o să crească între ei. Dimpotrivă, pentru străini, expresiile ar fi de nesuportat, chiar de neacceptat: „O, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima!” Adică, sunteţi înceţi la minte şi aveţi inima strâmtă. Nu aveţi minte, nici inimă a dragostei, ca să puteţi înţelege toate câte au spus Prorocii. Nu trebuia să pătimească Hristos toate acestea, ca să intre întru slava Sa? Şi a început să le tâlcuiască toate câte au spus Moise şi Prorocii despre Persoana Sa.
Şi în vreme ce tâlcuirea îşi urma cursul, drumul îşi urma şi el calea lui. S-au apropiat de satul în care mergeau. Iar Iisus s-a prefăcut că merge mai departe. Şi El, Care nu i-a silit în cel mai mic lucru, le-a dat lor dreptul să-L silească, dacă voiesc. „Iar ei L-au silit, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua”. Să nu ne laşi singuri, aşa cum suntem. Până acolo unde ne-ai dus, ne-ai tâlcuit toate. Ne-ai liniştit inima. Acum unde pleci? Nu Te lăsăm să pleci. Nu putem face nimic singuri. Ziua se sfârşeşte. „Este spre seară”. Cade întunericul. Vine noaptea. Fără Tine toate sunt noapte. Tu eşti Lumina, ziua cea neînserată. Ori venim cu Tine, ori vii cu noi.
„Şi a intrat să rămână cu ei”. Iar „la frângerea pâinii” li s-au deschis ochii. L-au cunoscut. Iar El S-a făcut nevăzut.
Sosise ceasul, după atâta osteneală şi durere a sufletului şi a trupului, să Se arate cu adevărat prin a Se face nevăzut. Făcându-Se neperceput de simţuri, El Se arată în chip dumnezeiesc. Se află pentru totdeauna înlăuntrul lor. Pecetluieşte viaţa lor. Luminează, plineşte toate. Iar ei pleacă. Nu pot rămâne. Trebuie să spună ceea ce s-a petrecut (aceasta este teologia). Acum lumea este casa lor. Nu mai există deznădejde. Nu mai există osteneala călătoriei. Nu mai există seară. Ziua nu se sfârşeşte. „Toate s-au umplut de lumină.”[2] Este ziua a opta şi neînserată, Soarele neapus. „Cel nevăzut” Se identifică cu fulgerul luminii necreate. Ei îşi aduc aminte de cele vechi. Iau putere pentru cele viitoare. „Şi-n ceasul acela” pleacă la Ierusalim. Un nou drum. O nouă sosire la o altă sinaxă liturgică. Înainte să dea bucurie, ei o primesc de la ceilalţi. Înainte de a apuca ei să vorbească, cei unsprezece se avântă şi strigă: „Domnul a înviat cu adevărat şi a fost văzut de Simon. Iar ei au povestit cele petrecute pe cale …”.
Toţi dau şi primesc. Înaintează necontenit din slavă în slavă. De la o sinaxă liturgică la o nouă sinaxă liturgică. Toate au devenit Liturghie.
– fragment din vol. „Frumuseţea va mântui lumea” –
Traducere: Ierom. Prodromu Nagy
[1] Vezi Luca 24, 13-35.
[2] Penticostar, Duminica Paştilor, Cântarea a III-a a Canonului.