♦Preasfinţitul Vasile a fost un om frumos şi a devenit cu timpul tot mai frumos, pentru că a ştiut din ce în ce mai mult să se ascundă pe sine şi să-i promoveze pe alţii. În ultimii şapte ani de viaţă, Preasfinţitul nu a mai reuşit să fie atât de mult prezent în mijlocul oamenilor ca până atunci, dar nici în această perioadă chipul dânsului nu a fost umbrit de suferinţă. Dimpotrivă, suferinţa l-a făcut să strălucească mai profund, să ne zâmbească parcă dintr-o altă lume, care nu mai poate fi atinsă de chinuri sau de necazuri, chiar dacă pe trupul dânsului se aflau semnele suferinţei. Crucea era în inima dânsului, aşa cum spunea Apostolul Pavel: „Port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Ga 7, 17).
♦Toată viaţa a căutat să fie de folos celorlalţi. Începând cu familia, mai ales cu mama dânsului, apoi cu cei care i-au fost colegi şi care poate chiar vor ajunge să aducă mărturie despre dânsul. Nu numai că pregătea masa pentru colegii cu care a stat în gazdă, dar le pregătea şi casa, ca să fie curată şi ei să poată învăţa. Aceşti colegi i-au fost recunoscători de-a lungul vieţii dânsului, dar şi după aceea, socotind că a contribuit atât la confortul lor de atunci, cât mai ales la formarea lor sufletească, astfel încât să ajungă să slujească şi ei semenilor. Pentru Preasfinţitul, a fi de folos însemna un lucru destul de complex, nereducând sensul termenului doar la a face servicii cuiva, aşa cum socotim noi. Dânsul pleca de la suflet şi ajungea foarte repede şi la a slujirea materială a oamenilor.
♦În viaţa duhovnicească a Preasfinţitului erau două lucruri foarte importante pe care le urmărea. În primul rând, să aducă bucurie celorlalţi. Adică, unde era bucurie, să aducă mai multă, iar unde era suferinţă, să o împuţineze. Nu dispreţuia suferinţa, de aceea o aborda ca pe o parte din viaţa noastră. Apoi, în al doilea rând, ţinând poate şi mai mult de viaţa spirituală: Ştia să se păstreze în ascuns. În acest sens, tot timpul a căutat calea împărătească. În Sfânta Scriptură aflăm cuvântul lui Moise, când a trimis soli unui rege, pentru ca să le permită fiilor lui Israel să treacă prin ţinutul acestuia: „Nu ne vom abate nici la dreapta, nici la stânga”. Ce însemna dreapta pentru Preasfinţitul? Părerea de sine. Dânsul s-a ferit tot timpul de părerea de sine, care duce la mândrie şi la toate păcatele subţiri sau ale minţii. Mergea până acolo, încât se apropia atât de mult de cei păcătoşi şi chiar se identifica cu cei care greşeau, fiind neputincioşi sufleteşte. Sigur că întotdeauna în urma păcatului vine şi neputinţa trupească. Am zice că Preasfinţitul acoperea tot spectrul unei vieţi duhovniceşti. Însă tot atât de mult se ferea şi de partea de-a stânga, cea a păcatelor trupeşti, însă lupta cu sine era dusă nu la nivelul păcatului, nici măcar la cel al curiozităţii. Era atât de departe de păcat, încât, atunci când se apropia de un păcătos, acesta îi simţea curăţia şi nu numai că nu venea să-l ispitească, dar slăbeau şi legăturile păcatului în persoana respectivă.
♦Făcând aceste referiri la viaţa duhovnicească a Preasfinţitului, am ţinut cont de faptul că dânsul nu mai este acum printre noi, trupul său fiind în mormânt, iar sufletul la Dumnezeu. Nădăjduiesc ca într-o zi trupul dânsului să fie aşezat într-o raclă şi acolo să-l cinstim. Până atunci, mulţumesc Bunului Dumnezeu că l-am cunoscut timp de aproape o jumătate de secol şi am avut fericirea să particip la momentele cele mai importante din viaţa dânsului: de la hirotonirea întru preot, la călugăria sa şi la hirotonirea întru episcop, precum şi la multe bucurii din viaţa dânsului, ca de altfel şi la multe încercări.
Fragmente din cuvântul Părintelui Ioan Cojanu rostit la deschiderea expoziţiei „Omul bucuriei de sus” – 10-21 noiembrie 2021, Cluj-Napoca