“Fiul meu, Hristos nu a tras pe nimeni lângă El cu forţa. ‘Cine vrea, să Mă urmeze!’ Nu au făcut asta nici Apostolii şi cu atât mai puţin noi, care suntem foarte mici în comparaţie cu ei (…) Totuşi îţi dau un sfat, o povaţă părintească, dacă vrei, nu doar pentru aici, ci pentru oriunde vei merge şi orice vei face în viaţă. Ascultă deci un cuvânt care nu e rod al înţelepciunii mele, ci al unui bătrân luminat: Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”
———————————————————————–
(Propunere de lectură: Vasilis G. Frangopulos, “O muscă în Sfântul Munte”, Editura Sophia, 2020)
În pofida titlului derutant prin alăturarea a doi termeni ce par a se respinge reciproc, cartea “O muscă în Sfântul Munte” s-a dovedit a fi o lucrare aparte de apologetică creştină, pusă în rama bine conturată a unei scrieri ficţionale atractive, având structura şi dimensiunile unui roman.
Lumea contemporană, plină de provocări ascunse sau chiar agresive la adresa creştinismului, şi-a găsit un reprezentant vrednic de toate tulburările şi nemulţumirile ei în personajul principal al acestei cărţi, tâmplarul sau, aşa cum îi place să i se spună, sculptorul în lemn Iorgos. Chiar dacă, moştenind talentul şi meseria tatălui său credincios, sculptează cu deosebită îndemânare şi seriozitate catapetesme şi mobilier bisericesc, se consideră un potrivnic al creştinilor, prin cuvânt şi prin atitudine. Fără să fi fost vreodată bun la învăţătură, şi-a agonisit o bibliotecă de cărţi anticreştine, pe care le-a studiat cu acrivie, acumulând obsesiv orice informaţie pe care o putea folosi în polemicile sale. Mai mult, se complace în practici sfidătoare şi chiar violente, chefuind prin taverne în Vinerea Mare şi aruncând cu petarde în preoţi la Înviere. Un personaj complicat şi complex, în care se regăseşte parcă toată spuma anticreştină a lumii de azi, dar care, printr-un ansamblu proniator de împrejurări, ajunge şomer şi apoi angajat în unicul loc de muncă ce i se oferă, la o mânăstire din Athos.
Cartea este construită ca un Bildungsroman şi, chiar dacă intriga se desfăşoară lent, nu plictiseşte, dezvoltând un orizont de aşteptare contracarat prin elemente-surpriză. Eroul trece printr-o transformare profundă, chiar şocantă datorită elementului supranatural inserat cât se poate de firesc la un moment dat şi dezvăluit în final. Traseul sinuos pe care îl străbate, asemănător peisajului montan athonit ce îl înconjoară, îl va duce în cele din urmă la acceptarea credinţei. De altfel, ceea ce conferă originalitate şi credibilitate romanului este contextul în care se desfăşoară naraţiunea – Muntele Athos, precum şi personajele secundare – monahii, care au însă roluri fundamentale prin profunzimea lor spirituală şi tăria de caracter.
În timp, Iorgos descoperă că grădina Maicii Domnului cuprinde un întreg univers, de-a dreptul fascinant şi tulburător, chiar dacă iniţial, prin atitudinea lui rebelă şi critică intenţionează să se izoleze de toţi. „Am părerile mele”, îi spune el bătrânului stareţ. „Nu mă deranjaţi şi nu vă deranjez”. Totuşi, treptat, fără să fie forţat sub nicio formă, este atras în această atmosferă duhovnicească a Sfântului Munte printr-o serie de întâmplări şi mai ales prin apropierea, mai întâi formală, datorită muncii sale, de doi călugări ce reuşesc, prin tactul şi dragostea lor, să-i înmoaie inima de piatră. Aceşti doi monahi au un comportament firesc, veridic, o credinţă bine ancorată în tradiţia Bisericii şi mai ales o trăire exemplară şi mărturisitoare, reuşind astfel să-l impresioneze pe răzvrătitul şi arţăgosul sculptor. Mai mult, dialogurile dinamice cu tânărul părinte Teofil creează adevărate pagini de apologetică creştină, care pot fi folosite ca sursă de inspiraţie pentru cititorii puşi în situaţia de a purta discuţii pe teme religioase cu oameni necredincioşi sau îndoielnici în credinţă. Capitole întregi au structura unor scenarii dramatice, cuprinzând alternanţe de replici vii, implicate, fără a se abate în ideologizare. Ici-colo se remarcă şi unele inserţii greoaie ale unor citate mult prea lungi, deşi edificatoare, dar care mai frânează caracterul dinamic al povestirii.
Monahii nu adoptă o atitudine de superioritate sau triumfalistă, ceea ce reprezintă un mare plus al acestei cărţi, ci cu smerenie şi discernământ mărturisesc un mod de viaţă creştin, în care îşi duc propriile lor războaie nevăzute, având experienţa realităţilor de care vorbesc. Receptivitatea care se dezvoltă gradat în mintea avidă de argumente raţionale şi ştiinţifice a lui Iorgos îl ajută să înţeleagă că atât lumea aceasta, cât şi viaţa sunt taine care nu pot fi explicate prin raţiunea analitică. În “Mica Dogmatică vorbită”, Părintele Dumitru Stăniloae afirma că „ştiinţa nu înlătură misterul omului şi al lumii, ci îl accentuează”, dezvăluind „tot mai mult complexitatea realului” instituit de Dumnezeu. Această cale o parcurge şi Iorgos, ajungând în final, aşa cum şi-a dorit, să trăiască o minune, mult timp neconştientizată, dar care, după şocul descoperirii ei, îl va aşeza în genunchi înaintea duhovnicului.
Întrebat de bătrânul stareţ, la sfârşitul periplului său athonit, dacă a rămas tot muscă ce vede doar murdărie în jur sau, dimpotrivă, a descoperit mierea şi s-a transformat în albină, sculptorul răspunde cu sinceritate şi modestie: „Nu, părinte Gavrilă! Am văzut Lumina. De acum sunt muscă aurie”. Dialogul ce încheie cartea, conceput simetric cu cel din primul capitol, dezvăluie însă evoluţia reală a lui Iorgos. Finalul rămâne deschis, lăsând să se întrevadă alte provocări, dar şi promisiuni ale unei vieţi trăite în experienţa harului dumnezeiesc.
Maria-Elena Ganciu