Veniţi toate neamurile, tot neamul omenesc şi toată limba, toată vârsta şi toată vrednicia, cu veselie să prăznuim naşterea bucuriei cea a toată lumea. Că dacă elinii, cu minciuna drăcească şi cu basme, care fură mintea şi întunecă adevărul şi vatămă, pe toata viaţa, cinsteau naşterea împăraţilor, jertfe aducând fiecare după putere, cu atât mai vârtos noi se cuvine să cinstim Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a înnoit tot neamul omenesc şi amărăciunea Evei în bucurie a schimbat-o. Că Eva a auzit: „Întru dureri vei naste copii”, cu dumnezeiasca hotărâre, iar Maria: „Bucură-te, cea plină de har“. Eva: „Atrasă vei fi către bărbatul tau“, iar Maria: „Domnul este cu tine“. Deci ce vom aduce Maicii Cuvântului, în afară de acest cuvânt de laudă?
Toată făptura să se ospăteze şi să laude preasfinţita naştere a sfinţitei Ana, că a născut lumii comoară de bunătăţi nejefuită, fiindcă printr-însa Ziditorul a prefăcut-o, înomenindu-Se toata firea într-o mai bună stare. Că omul, având suflet şi trup, este o legătură a toată zidirea cea văzută şi cea nevăzută, că S-a unit Cuvântul lui Dumnezeu Ziditorul cu firea oamenilor şi, prin aceasta, cu toată zidirea s-a unit. Deci să prăznuim şi dezlegarea neputinţelor omeneşti, că s-a dezlegat mulţimea darurilor dumnezeieşti.
Dar pentru ce din cea stearpă s-a născut Fecioara? Pentru că se cădea ca din întâia-născută să se nască cea care a născut pe Cel Întâi-Născut, întru Care toate stau şi se ţin. O, fericită însoţire, Ioachime şi Ana, datoare vă este toată zidirea, pentru că prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decât toate darurile, Maica cinstită, singura vrednică de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a ieşit sămânţa prea fără prihană! O, pântece prealăudat al Anei, întru care a crescut puţin câte puţin şi, închipuindu-se, s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece care ai purtat în tine cerul cel neînsufleţit, mai desfătat decât înălţimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grau cel de viaţă făcător, precum Însuşi Hristos a zis: „De nu va cădea grăuntele de grâu în pământ, să moară, el singur rămâne”. O, sân care ai aplecat pe ceea ce a hrănit pe Hrănitorul lumii! O, minune a minunilor şi mărire a celor preaslăvite! Că se cădea ca Întruparea cea netălmăcită a lui Dumnezeu şi pogorârea Lui prin minuni să-şi facă drum înainte. Dar cum voi păşi înainte? Mintea se spăimântează şi mă simt împărţit între frică şi dorire. Inima mea tremură, limba sare, nu pot suferi dulceaţa, sunt biruit de minuni, în uimire m-am făcut. Se biruieşte dorirea, să se depărteze frica! Să cânte lăuta Duhului, veselească-se cerurile şi să se bucure pământul!
Astăzi uşile cele sterpe se deschid şi dumnezeiasca Usă cea feciorească rasare, din care şi prin care Dumnezeu, Cel mai de cinste decât toate câte sunt, intră în lume, după cum zice Pavel, văzătorul celor negrăite. Astăzi a odrăslit toiag din rădăcina lui Iesei, din care iese floarea cea a ipostasului lui Dumnezeu. Astăzi, firea pământească cer pe pământ s-a făcut, de Cel ce, de demult, oarecând pe ape a întemeiat pământul şi peste înălţime a întemeiat tăria. Şi, cu adevărat, acest cer, de acum, mult mai dumnezeiesc şi mult mai slăvit este decât acela.(…)
Astăzi s-a zidit Uşa cea spre răsărituri, Uşa prin care Domnul va intra şi va ieşi şi ea va rămâne încuiată. Uşa dintru care este Hristos, Uşa oilor, Răsăritul este numele Lui, prin Care am dobândit întoarcerea către Tatăl, începătorul Luminii. Astăzi a suflat vânt subţire mai înainte vestitor de bucuria cea a toată lumea. Veselească-se cerul de sus şi să se bucure pământul de jos, să se clatine marea lumii, că întru dânsa se naşte Scoica cea mare, care din cer, din fulgerul Dumnezeirii, va lua în pântece şi va naşte pe Hristos, Mărgăritarul cel de mult preţ. Scoica din care Împăratul Măririi, ieşind şi cu porfira trupului îmbrăcându-Se şi venind la cei robiţi, le va propovădui iertarea. Să salte firea, că se naşte mieluşeaua, din care Păstorul Se va îmbraca în chip de oaie şi hainele de moarte cele de demult le va rupe. Să dănţuiască fecioarele, că s-a născut Fecioara, care, după cum a zis Isaia, va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, adică: cu noi este Dumnezeu. (…)
O, fericită pereche, Ioachim şi Ana! Cu adevărat v-aţi cunoscut preacuraţi şi din rodul pântecelui vostru, după cum oareunde zice Domnul: „Din roadele lor îi veţi cunoaşte pe dânşii”. Aţi trăit după buna plăcere a lui Dumnezeu şi după vrednicia celeia ce s-a născut din voi. Ca întru întreaga înfrânare şi cuvioşie vieţuind, pe odorul fecioriei l-aţi adus, pe cea mai înainte de naştere fecioară şi după naştere fecioară, pe ceea ce singură, şi cu mintea, şi cu sufletul, şi cu trupul, petrece de-a pururea fecioară. Că se cădea ca aceea ce a odraslit din întreaga înfrânare, pe Lumina cea singură, una-născută, să o arate trupeşte… O, câte minuni şi câte schimbări s-au facut pentru această fiică! Naşterea din cea stearpă, fecioria născând, amestecare a Dumnezeirii şi a omenirii, a pătimirii şi a nepătimirii, a vieţii şi a morţii, pentru ca aşa întru toate să se biruiască cel mai rău de cel mai bun. Şi acestea toate pentru a mea mântuire! O, Stăpâne, că atât m-ai iubit pe mine, încat nu prin înger, nici prin altă oarecare zidire ai lucrat aceasta, ci, precum facerea cea dintâi, întru acelaşi chip şi pe a doua facere Tu Însuţi o ai lucrat. Pentru această pricină dănţuiesc, şi cuget înalt, şi mă veselesc, şi către izvorul minunilor iarăşi mă întorc şi, din râul veseliei îndestulându-mă, alăuta Duhului iarăşi o iau şi dumnezeiască laudă de naştere cânt.
(Din Proloagele pe luna Septembrie)