Singurul lucru care ne îmbătrâneşte este păcatul
Cuvânt de învăţătură adresat de Părintele Ioan Cojanu tinerilor din Parohia Ortodoxă Română „Înălţarea Sfintei Cruci” din Dublin (Irlanda), la invitaţia Preacucernicului Părinte Protopop Călin Florea – februarie 2015.
Mulţumesc Părintelui Călin pentru că m-a invitat din nou şi m-a încurajat să vin ca să vă adresez un cuvânt de învăţătură. Trebuie să vă mărturisesc dintru început că nu numai Părintele ne e tare drag atât mie, cât şi mânăstirii noastre, ci râvna pe care o aveţi pentru lucrarea lui Dumnezeu mă face să vă port şi pe voi în suflet încă de anul trecut, când m-am întâlnit cu o parte din voi, deşi prea puţin vă cunosc pe nume şi nu vă cunosc nici preocupările. Ce am socotit eu că pot face mai bine pentru voi, pentru toţi, este să mă rog. Nu înseamnă că mă rog foarte bine, dar cât pot, pentru că tot ceea ce pot face eu şi tot ceea ce putem face unii pentru alţii, cât şi pentru noi înşine, este rugăciunea.
Rugăciunea este numită de către unii „dialogul omului cu Dumnezeu”. Eu aş zice că nu e chiar aşa, pentru că nu aşa o simt eu. Eu simt rugăciunea ca un strigăt al nostru către Dumnezeu. Trebuie să fim realişti. Cel puţin de 50 de ani îmi spun că Dumnezeu e mereu cu mine şi spun şi altora că Dumnezeu e cu mine. Cred aceasta, însă până nu percep pe Dumnezeu cu simţurile sufleteşti – nu cu cele trupeşti, refuz chiar să mă las înşelat de simţurile trupeşti –, n-am altă cale decât să strig.
Un dialog înseamnă: Eu vorbesc şi aud. Dacă eu nu aud, încep să vorbesc mai tare. Şi dacă continui să nu aud, încep să strig. Sigur că nu fizic, ci tot sufleteşte, rugăciunea e un ţipăt chiar către Dumnezeu. Şi cu toate acestea am observat că nu e rezolvare. Cât aş ţipa de tare către Dumnezeu, nu rezolv problema dialogului. Şi atunci una dintre condiţiile necesare pentru a realiza un dialog este, alături de rugăciune, ascultarea de glasul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne vorbeşte. De aceea am început noi cu o rugăciune în care L-am rugat pe Dumnezeu să ne vorbească în seara aceasta prin mine şi prin Părintele vostru.
E drept, aşa vorbeşte Dumnezeu, prin slujitorii Lui. În special vorbeşte prin Sfinţii Lui. Prin oamenii Lui sfinţi, Dumnezeu vorbeşte în mod direct şi punctual. Prin slujitori vorbeşte puţin mai indirect, vorbeşte la general. De aceea doar Sfintele Slujbe de la biserică sunt un dialog complet în care Dumnezeu ne vorbeşte prin părintele şi noi îi vorbim lui Dumnezeu, şi direct, dar şi prin părintele. Părintele ne îndeamnă ce să zicem sau pentru ce să ne rugăm, ce să cerem de la Dumnezeu, şi noi spunem: „Dă, Doamne!”, sau „Doamne, miluieşte!”, sau repetăm de trei ori „Doamne, miluieşte!” şi aşa mai departe.
Aseară am vorbit în faţa părinţilor voştri duhovniceşti şi am început cu aceeaşi idee, anume: Primul lucru pe care trebuie să-l facem – şi trebuie să-l facem până îl învăţăm bine – e să ne rugăm, să strigăm către Dumnezeu. Al doilea lucru, care, de altfel, poate să şi rezulte din rugăciune, este următorul: Dumnezeu ne ascultă, iar dacă noi ne silim, El nu numai că ne va da cuvânt, dar ne va da şi capacitatea să auzim cuvântul Lui nu numai în urechile noatre, ci şi în mintea şi inima noastră. Trebuie să înţelegem nu numai cu mintea, ci şi cu inima cuvântul lui Dumnezeu, ca să se creeze un dialog.
Iubiţi tineri, omul a fost creat de Dumnezeu şi nu e întâmplător pe pământ. Nu e un produs al hazardului. Nici nu ne-ar plăcea. Cred că nici celor ce spun aceasta nu le place. Am un ucenic din lume, al şaselea copil la părinţi, care mi-a mărturisit că părinţii lui i-au zis că l-au făcut din greşeală. Aşa de prost se simte încă, deşi acum e matur, pentru că a fost socotit o greşeală. Fraţii lui sunt cu mult mai mari decât el şi părinţii sunt destul de în vârstă. Sigur că părinţii nu-i mai spun acum acest lucru, dar el încă o crede şi e foarte greu să-i scoată cineva din cap că s-a născut la întâmplare. Şi totuşi, dacă au greşit părinţii, Dumnezeu n-a greşit. Pentru că, iată, Dumnezeu nu numai că ne-a sădit pe pământ, dar Dumnezeu, l-a creat pe om într-o zonă în care vroia ca omul să trăiască împreună cu El. Aceasta este diferenţa între raiul pământesc şi restul pământului. Locul în care a fost creat omul este zona Babilonului, între Tigru şi Eufrat, în zona Irakului de astăzi, acolo unde nu se mai termină războiul. Deci a fost înainte şi a rămas un pământ ca oricare în momentul în care Dumnezeu S-a retras de acolo.
Ce înseamnă prezenţa lui Dumnezeu, iubiţii mei? Ce rost are prezenţa lui Dumnezeu? Dar ce rost are prezenţa noastră pe pământ? Toată lumea caută să îi lămurească pe ceilalţi, şi în special pe tineri, că au un rost. De ce caută lumea să ne lămurească că avem un rost pe lume? Pentru că, altfel, viaţa noastră nu merită trăită. E ca şi când te-ai afla pe o stradă fără să ai o destinaţie, şi nu pentru o vreme, ca şi cum te-ai plimba, ci pentru că acolo te-ai născut şi acolo vei muri. Viaţa aceasta este un drum şi dintru început a fost creată de Dumnezeu ca un drum, ca o călătorie. Altfel spus, este o şcoală în care ni se dau nişte teme care au ca scop dezvoltarea noastră spirituală, dezvoltarea noastră în tot ceea ce înseamnă uman, până la a depăşi umanul, la a ajunge ca prin suflet şi trupul să se dezvolte până la îndumnezeire. Aşa încât, ajunşi la capătul drumului sau la finalul şcolii, să dăm marele examen în care omul este chemat la un singur lucru. Este un examen foarte simplu. Am zice că seamănă cu examenele noastre, dar are frumuseţea lui. Care va fi examenul în care tu-ţi vei pune nota, în care tu-ţi vei recunoaşte nivelul? Este următorul: Cât te asemeni tu cu Dumnezeu? Cât te asemeni tu cu Hristos? Sigur că acelaşi examen îl dăm şi de obicei. Dacă un profesor îţi predă un an sau mai mulţi ani o materie, cum ar fi matematică, aritmetică, geometrie, la final ar trebui să ştii cât şi el sau cel puţin cât ţi-a spus el să ştii şi tu, adică să te asemeni în materia respectivă cu el. Sigur, pentru ca să nu fim subiectivi, profesorul ne dă nota, el ne califică şi, după ce ne-a evaluat, primim o anumită diplomă. Deci, într-un fel, se detaşează de noi. Hristos însă nu se detaşează.
Dragii mei, tot ceea ce descoperiţi voi cu fiecare vârstă, pe măsură ce creşteţi şi vă dezvoltaţi, aş zice eu cu fiecare zi – deşi poate e prea puţin ca să observăm diferenţa –, cu fiecare lună, cu fiecare an ce trece, tot ceea ce apare nou în voi are o valoare, chiar şi când ea este negativă. Ambiţia, mânia, răutatea – ele izvorăsc din noi. Izvorăsc din noi aşa cum izvorăşte din pământ apa curată. Însă, înainte de a ieşi din noi, ele sunt canalizate defectuos. Spunem că vrăjmaşul, diavolul, ne ispiteşte şi că dorinţele noastre bune primesc o încărcătură, o direcţie sau sămânţă rea. Spre exemplu, dorinţa de cunoaştere ajunge la foarte mulţi tineri să fie direcţionată spre plăceri, spre pofte. Curiozitatea este una din cele mai importante capacităţi ale tânărului, în special în abordarea vieţii religioase. Câţi dintre noi suntem curioşi să ştim ce este sufletul, ce se întâmplă cu mişcările inimii noastre, ce efect are un gând pe care l-am primit în mintea noastră şi care, păstrându-l într-o anumită formă şi cultivându-l, ajunge să se coboare în inimă şi, încălzit de focul inimii, ajunge să se transforme în acţiune? Câţi dintre noi suntem preocupaţi de aceasta? La o anumită vârstă, pe trupurile tinerilor apar diferite elemente noi. Unii sunt mai curioşi să ştie pentru ce apar acestea, pentru că sunt superficiali. Chiar mai rău decât atât: Pentru că nimeni n-are răbdare, n-are timp să le răspundă, şi nici chiar tânărul n-are timp să-şi răspundă problemelor într-un mod serios. Un pedagog elveţian, Foerster, spunea într-o carte foarte drăguţă pentru tineri, scrisă la sfârşitul secolului 19, că băieţii pun repede mânile în buzunar de la o anumită vârstă, pentru că simt că sunt foarte lungi. Mâinile lor au crescut prea mari şi nu ştiu ce să facă cu ele. Ei, cu multe din părţile trupului tinerii nu ştiu ce să facă şi ajung să facă prostii.
Problema cea mai mare este că, odată cu trupul, nu se dezvoltă în mod armonios şi sufletul. Cu atât mai mult în vremurile noastre, când nu numai părinţii, ci toată lumea, până şi statul se ocupă de trupul copiilor. În ce fel? Să crească mari, să-şi depăşească, dacă se poate, vârsta lor, şi să intre într-un dezacord total al trupului cu sufletul. Nu mai există nici o armonie. La suflet e copil, la trup e prea matur. Părintele Arsenie Papacioc vorbea la un moment dat despre o fetiţă care a născut la 11 ani. Sigur, a fost excepţie. Dar în suflet ea nu putea fi mamă. Sufletul ei nu s-a dezvoltat pe cât s-a dezvoltat trupul. De aceea a şi ajuns la o astfel de situaţie.
Sigur că aici intervine una dintre cele mai grele probleme ale tinerilor, şi anume: Cum să ajungă ei să-şi dezvolte armonios şi sufletul odată cu trupul? Cum să ajungă ei să-şi cunoască sufletul, cum să ajungă ei cel puţin să ştie că au suflet, când observă la tot pasul oameni maturi care se poartă ca şi cum n-au suflet? Şi foarte repede dobândesc acest exerciţiu de a se purta ca şi cum n-ar avea suflet. Unui tânăr nu-i convine să-l socoteşti animal, dar nici nu-l interesează ce este sau care-i diferenţa între el şi restul creaţiei. Sau, mai simplu, între el şi ceea ce-i mai aproape de om prin asemănarea cu trupul, animalul. Cum ştiţi prea bine, unii au ajuns să socotească cum că ne înrudim atât de mult cu animalele, încât am fi nişte veri destul de apropiaţi cu maimuţa. Sunt lucruri care n-ar trebui să ne mire. Unii o spun serios, alţii, în glumă. Mai grav e că majoritatea ne purtăm ca atare. Noi negăm că suntem veri cu maimuţa şi spunem că cine vrea să fie, e treaba lui. Dar ne purtăm ca şi cum am fi veri cu ea. C-am învăţat să vorbim, c-am învăţat câteva lucruri… Chiar mă gândeam zilele acestea: Munca aceasta pe calculator ne apropie mult şi cred că o să intrăm la un moment dat în concurs cu aceşti verişori, cum spun unii, ai omului, cu maimuţa. E foarte uşor să înveţi nişte lucruri foarte precise, mecanic, să le descoperi şi să le repeţi, şi nu-ţi trebuie foarte mult să te gândeşti.
Ziceam că e foarte greu pentru că nu ştim de la cine să învăţăm ce e cu noi. Motiv pentru care, mai mult ca altădată, majoritatea tinerilor trec prin crize. În Occident lucrurile erau mai vechi şi tinerii erau obişnuiţi aşa de mult cu ele, încât Părintele Rafael Noica, când a venit în România, a vorbit despre crize ca despre un fenomen aproape necesar. L-a întrebat cineva: „Şi când aţi ieşit din criză?” Ştiţi ce a răspuns: „Când am intrat în alta!” Deci în Occident a ajuns această stare de criză ca o normalitate în evoluţia omului – socotea Părintele –, în maturizarea lui. Aşa este, dar nu e firescul, pentru că omul a fost făcut pentru mai mult. Criza presupune o stare în care intri fără voia ta şi ieşi, cum a zis Părintele, doar când intri în altă criză. E o stare nu de degradare, ci e o stare care îţi forţează schimbarea fără participarea ta. Când te afli în criză, poţi s-o traversezi mai uşor dacă eşti cu Dumnezeu, dacă cauţi Biserica, dacă-L cauţi pe Hristos, sau mai greu, dacă nu ai nimic din toate acestea, sau ai poate prieteni, cel puţin.
Pentru noi, creştinii, traversarea acestei vieţi nu este altceva decât, cum o numesc Sfinţii Părinţi, o nevoinţă, un efort al sufletului sau, chiar mai precis, o luptă. A cui cu cine? Aici e interesant. Nu cu alţii, nici chiar cu diavolul, ci o luptă cu sine. Doar atunci când pierzi lupta cu tine, atunci cauţi şi, fără voia ta, ajungi în luptă cu semenii sau, mai grav, ajungi în luptă cu diavolul. Ce înseamnă lupta cu sine? În primul rând, pentru a putea vorbi de luptă trebuie să avem un scop, un ţel. Şi, de obicei, pentru noi, în special pentru tineri, scopul este definit prin modele. De aceea Hristos, Dumnezeul nostru, este numit „prototipul” omului sau „chipul Tatălui”, după care a fost zidit omul. Deci omul dintru început are înrudire cu Dumnezeu. Pentru că, de altfel, spuneam că viaţa omului a fost rânduită de Dumnezeu pe pământ ca să fie trăită în rai, adică împreună cu Dumnezeu. Asta era diferenţa între rai şi restul pământului: era Dumnezeu acolo. Cum trăia omul cu Dumnezeu? Prima capacitate a omului, care îl ajută să-şi dezvolte celelalte capacităţi sufleteşti, chiar şi trupeşti, este comuniunea, faptul de a trăi împreună cu altcineva. Veţi zice: Bun, dar şi animalele trăiesc împreună, şi leii, şi bivolii, şi toate vietăţile de pe pământ, care au tot felul de organizaţii. Cu organizaţiile animalelor seamănă, iertaţi-mă, partidele politice. Cam acolo le putem încadra. Adică ne adunăm ca să putem să ne luptăm cu ceilalţi, ca să putem să-i belim pe ceilalţi, nu că avem ceva în comun. Atunci când nu avem duşmani, ne luptăm între noi. Şi leii se luptă între ei, şi bivolii se bat între ei… Aceasta este, dacă vreţi, asemănarea între cum se organizează animalele şi cum se organizează oamenii. În rest, n-au nimic comun grupările animalelor şi comuniunea dintre oameni.
Însă dacă Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru Adam, nu a creat-o pentru ca să fie doar în comuniune cu el. A creat-o pentru ca omul să nu fie singur, ca om, pe pământ. Sigur, omul putea să fie model pentru celălalt, sprijin unul pentru altul, având în acelaşi timp ca model, ca prototip, comuniunea Sfintei Treimi. Deci omul era în comuniune sau era chemat să fie în comuniune cu Dumnezeu, unde avea şi modelul comuniunii. Ce înseamnă a fi în comuniune? A te împărtăşi unul de altul. Este prima însuşire, cea mai importantă capacitate a oamenilor: să fie în comuniune, să se împărtăşească unul de altul. A fost întrebat unul dintre Sfinţii Părinţi, în vremurile mai de pe urmă, nu în vremurile dintâi: „Cum va fi sfârşitul lumii?” A avut un răspuns foarte simplu: „Atunci când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul, atunci va fi sfârşitul lumii”. Şi la figurat putem spune că sunt nişte semne ale sfârşitului din acest punct de vedere, pentru că tot mai puţin întâlnim cărări spre sufletul celuilalt. Cum am spus şi aseară, şi-mi place să repet, şi merită să vă spun şi vouă că marele filozof Constantin Noica, tatăl Părintelui Rafael Noica, are o lucrare în care vorbeşte despre comuniunea care începe cu comunicarea şi ajunge la cuminecare.
Vă spuneam la început despre dialog. Ei, dialogul este un termen mai actual al comuniunii, dar care, trebuie să recunoaştem, este mai sărac. Ştiţi că toate limbile, până şi limba română, dar mai ales limbile vechi, erau sintetice. Printr-un cuvânt folosit, printr-un cuvânt se înţelegeau foarte multe lucruri. Depinde în ce context îl foloseai. Pe când limbile moderne sunt analitice: Pentru orice sens au alt cuvânt. Noi vorbim de dialog şi numai de dialog. Când vorbeam de comuniune, nu ne refeream doar la a comunica, la a vorbi unul cu altul, ci la a avea aceleaşi gânduri, aceleaşi idei. Având aceleaşi idei, începem să avem aceleaşi simţăminte; având aceleaşi simţăminte, avem aceeaşi acţiune. Lucrând împreună, în primul rând sufletele încep să se asemene unul cu altul. Asemănându-se atât de mult sufleteşte, oamenii încep să semene şi trupeşte, motiv pentru care în icoanele din biserici Sfinţii, nu datorită nepriceperii pictorului seamănă unii cu alţii şi toţi seamănă cu Hristos, ci datorită sfinţeniei lor. Ei au ajuns să se asemene cu Hristos, pentru că sunt într-o comuniune atât de profundă cu Hristos, încât Hristos Se împărtăşeşte de ei şi ei se împărtăşesc de Hristos, cum va spune Mântuitorul în rugăciunea arhierească: „După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (In 17, 21). Adică unitatea aceasta pe care noi o cerem de la Hristos în fiecare Liturghie, unitatea în credinţă, înseamnă nu numai să credem într-un singur Dumnezeu. Da, începem de la lucruri foarte clare, foarte precise. Sunt ca şi pilonii pe care te sprijini, pe care începi să construieşti, să clădeşti. Sau ca şi pichetarea unui teren pe care l-ai cumpărat şi pe urmă vii şi-l împrejmuieşti. Mărturisirea de credinţă, Crezul, cum îl numim noi, sunt punctele cheie, punctele principale, dar noi construim o comuniune cu Dumnezeu. Nu vreau să merg foarte departe cu ideea aceasta, pentru că aş vrea să vă împărtăşesc sensul ei, rostul ei. De ce este aşa de important să vă vorbesc despre o astfel de lucrare care, aţi putea spune, e pur teologică sau cel puţin religioasă. N-are nimic de-a face cu viaţa noastră tinerească sau cu viaţa noastră socială chiar, sau de comuniune între noi.
Iubiţi tineri, ingredientul, materia de bază, materialul din care se construieşte această comuniune a noastră cu Dumnezeu şi întreolaltă este numit dragoste. Încă de la crearea omului, Dumnezeu a semănat numai dragoste. Atunci când Dumnezeu a hotărât să-l facă pe om după chipul şi asemănarea Sa, spun Sfinţii Părinţi că încă de atunci L-a răstignit pe Fiul Său. În ce sens? El, Fiul, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, născut din veci din Tatăl, fiind o persoană divină, infinită, a trebuit să fie mărginit în făptura umană, adică strâmtorat; a trebuit încă de atunci să fie – spunem noi – circumscris în omul care este o făptură atât de mică, încât Avraam va spune: „Eu care sunt pulbere şi cenuşă” (Fc 18, 27). Aşa se simţea Avraam în faţa lui Dumnezeu. Acest fir de pulbere cuprinde în el chipul slavei lui Dumnezeu. Deci încă de atunci Dumnezeu Şi-a arătat dragostea, sacrificându-Şi slava Sa şi punând-o întru această făptură gingaşă. Într-adevăr, pentru că era plină de slavă, dar în acelaşi timp vulnerabilă, foarte neputincioasă.
Este un instinct firesc ca omul să caute dragostea în lumea aceasta. Până la o anumită vârstă, fiecare dintre noi am consumat, am exploatat dragostea părinţilor. Şi cu cât părinţii şi-au arătat dragostea prin slăbiciune, cu atât noi am exploatat-o mai tare. Dacă mama ia în braţe pruncul, de câte ori scânceşte, pruncul acela ziua şi noaptea, şi dormind, va scânci, pentru că i-a simţit dragostea transformată în slăbiciune. Copiii cresc sugând lapte, sânul, viaţa părinţilor. Copilul aşa se dezvoltă: storcând dragostea părinţilor săi. Spuneam până la o vreme, pentru că, de la o vreme, dacă creşte în mod normal, dacă se dezvoltă, el ajunge la conştiinţa dragostei părinţilor lui. E conştient de dragostea lor şi de dragostea dăruită şi se dezvoltă în ei dorinţa de a dărui şi ei dragoste. Ei, spuneam că toate virtuţile, dar şi toate neputinţele oamenilor au în spate o anumită încărcătură duhovnicească, sfântă. Vedeţi, în ziua de astăzi se vorbeşte foarte mult de dragoste, însă, paradoxal, se întâlneşte foarte puţină dragoste sau, ar spune unii, dragoste adevărată. Nu! Există dragoste şi tot ceea ce este împotriva dragostei, am putea spune noi, ură. Atunci când omul nu are capacitatea să înţeleagă, rămâne infantil sufleteşte, se dezvoltă numai trupeşte, i se dezvoltă numai simţurile trupeşti, sufletul rămânând mic şi foarte mic, până la a fi mort. Sufletul poate să moară sau, altfel spus, să-şi trăiască propria moarte. Trupul, când moare, se descompune. Sufletul e simplu şi nu se poate descompune. El îşi trăieşte propria moarte. Asta înseamnă, de altfel, iadul. Această experienţă mijeşte în capul celui care vrea să se sinucidă. El crede că poate să înceteze suferinţa. Nu; el îşi trăieşte în momentul acela propria moarte a sufletului, îl doare sufletul, până la nebunie, până la a se gripa această funcţie a judecăţii – ca şi motorul care, la un moment dat, se blochează. Ei, tot aşa, şi după sinucidere, el va continua să-şi trăiască aceeaşi stare. E doar o înşelare a vrăjmaşului. Deci în general, în ziua de astăzi, chiar şi cei care merg la biserică, pentru că privesc superficial relaţia cu Dumnezeu, trec prin crize, pentru că socotesc că numai aşa pot, pentru că nu ştiu să lupte, pentru că nu vor să lupte, pentru că le e frică de luptă şi pentru că de mici au învăţat să se iubească pe ei înşişi. Chiar şi atunci când îşi arată dragostea faţă de alţii, nu este decât o înşelare, o batjocorire a dragostei celuilalt, o exploatare a dragostei lui. Spre exemplu, sunt copii care îşi batjocoresc părinţii, arătându-le dragoste numai când primesc ceva. Când nu primesc, îşi arată pe faţă ura. Dar ei nu numai atunci îi urăsc pe părinţi, ci şi când îşi arată dragostea, pentru că nu este o dragoste faţă de celălalt, ci este o dragoste faţă de sine, un egoism care îl face să fie făţarnic pentru ca să dobândească ceea ce-l interesează. Deci el, atunci când spune mamei că o iubeşte, o face cu gândul că va primi ceea ce şi-a pus în plan. În momentul în care nu primeşte, totul s-a redus la ceea ce era întotdeauna, anume la ură, la dispreţ, mama neavând nici o valoare. Deci celălalt, dacă nu-i pentru mine, dacă nu e sluga mea, dacă nu e servitorul meu, părinte, sau soţ, sau soţie, sau copii – care şi ei ajung să fie părinţi şi tot aşa se poartă –, înseamnă că pentru mine omul acela e materialul pe care eu îmi revărs ura. O astfel de viaţă sigur că e foarte greu s-o încadrăm undeva. Pe bună dreptate, o astfel de viaţă, după cum spun chiar aceşti oameni, nu merită să fie trăită. Problema e că a-ţi lua viaţa nu reprezintă o soluţie.
E foarte important pentru noi toţi faptul că Hristos, prin Întrupare, prin Jertfa de pe Golgota, prin iertarea pe care ne-a dat-o şi pe care ne-o dă mereu, prin suferinţa Lui pentru păcatele noastre, nu numai că este capabil, ci este îndreptăţit să ne ierte de câte ori este nevoie. De şaptezeci de ori câte şapte într-o zi. Deci ceea ce aduce creştinismul faţă de toate celelalte religii este că în orice zi poţi s-o iei de la început. Nu este o viaţă adevărată aceea în care, cu cât îţi satisfaci poftele, cu atât creşti în egoismul tău şi devii mai nesuportat faţă de alţii şi ceilalţi îţi devin mai de nesuportat. Soluţia nu este a-ţi încheia viaţa, ci a încheia o astfel de viaţă, luând-o de la început cu Hristos sau punând început al vieţii tale cu Hristos. Pentru că iată ce ne oferă Hristos, ce ne oferă Biserica şi credinţa creştină.
Poate că nu vă interesează pe dumneavoastră ce este Ortodoxia sau unde se deosebeşte Ortodoxia faţă de denominaţiunile creştine, adică religiile care s-au desprins de dreapta credinţă. Ceea ce însă cred că trebuie să ne intereseze pe toţi este faptul că, prin Întrupare, Hristos, cum va spune Părintele Stăniloae, l-a restaurat pe om. A resetat – ca să folosesc un cuvânt actual şi uzual – omenirea. Adică, cine vrea s-o ia de la început, s-o ia de acolo de unde a rămas omul în rai. Şi ceea ce nu a făcut Adam, va face Hristos. Dacă şarpele a venit la Eva şi la Adam şi i-a ispitit, şi nu s-au descurcat, şi au dat răspunsuri proaste, şi au fost înşelaţi de vrăjmaşul, iată vine Hristos în pustiul Carantaniei şi o ia de unde a rămas Adam. Şi pe Adam l-a ispitit vrăjmaşul cu slava deşartă, cu mâncarea şi cu stăpânirea lumii. De data aceasta o face cu condiţia să i se închine lui, lucrurile fiind mai pe faţă, căci sigur el ştia că este Fiul lui Dumnezeu şi nu putea decât să spună pe faţă. Atât erau de ticluite cuvintele satanei, încât la un moment dat diavolul citează din Sfânta Scriptură. Când l-a dus pe aripa templului, i-a spus: „Aruncă-te de aici jos, fiindcă scris este – citează el din Psalmul 90 – îngerilor Săi va porunci pentru Tine ca să Te păzească pentru ca să nu împiedici de piatră piciorul Tău”. Vă miraţi de sectari că ştiu atâtea citate din Scriptură; are cine să le şoptească. Diavolul ştie Scriptura, nu-i o problemă aceasta; problema e cum ţi-o prezintă. Deci Hristos a reluat de unde rămăsese Adam, de unde a începuse acesta să calce greşit. Şi nu numai că a dat răspunsurile pe care Adam trebuia să le dea în rai, dar, mai mult decât atât, Hristos a plătit şi greşelile protopărinţilor noştri şi chiar a plătit anticipat şi greşelile noastre. Tributul pe care Dumnezeu L-a dat pentru om a fost atât de mare, încât, cum va spune unul dintre Părinţi, nu putem noi să păcătuim cât poate Dumnezeu să ierte. Deci jertfa lui Dumnezeu este atât de mare, încât noianul tuturor păcatelor lumii, oricâte ar fi ele, pot fi iertate. Dar nu asta e problema, nu acesta este exerciţiul, nu acesta este examenul pentru care Hristos a venit ca să-l dea pentru noi. Noi să probăm cât poate Dumnezeu ierta. La infinit va ierta, dacă noi la infinit ne cerem iertare. Dar nu, repet, nu acesta a fost scopul. Scopul lui Hristos a fost ca atunci când omul reuşeşte să se trezească, să se echilibreze, să meargă – Părintele meu duhovnic avea nişte poezii pentru copii şi le mai spunea din când în când; de dragul lui o să vă spun una dintre ele, deşi eu n-am fost atras de astfel de poezii: „Până învaţă ca să umble cade mult un copilaş – spunea dânsul,/Dar curând ajunge a face drept şi sigur orice paşi./Până învaţă calea sfântă mai greşeşte un credincios/Dar dacă a învăţat-o, merge drept şi sigur spre Hristos”. După ce învaţă omul să stea în dialog cu Dumnezeu, iată, de atunci începe omul să aibă gustul vieţii, să vadă ce înseamnă să trăieşti.
Vedeţi dumneavoastră, ştiinţa de astăzi este parcă într-un concurs. Unii oameni de ştiinţă caută să dovedească existenţa lui Dumnezeu prin ştiinţă. Chiar îi arătam Părintelui Călin că a apărut pe internet o mărturie potrivit căreia oamenii de ştiinţă au reuşit, printr-o percepere cuantică, să descopere existenţa sufletului şi felul cum sufletul îl părăseşte pe om. Un profesor de la Cluj, domnul profesor Nicolae Miu, spunea adeseori: Nimeni nu a putut să explice de ce omul, după ce moare, pierde câteva grame. Nu însă acolo ne vrea Hristos. De asta se ocupă oamenii de ştiinţă şi se mai ocupă cineva: sectarii. De obicei ei vin cu argumente. Nu, dragii mei, eu nu vreau să rămânem în zona argumentelor. Nu acolo e zona în care ne vrea Hristos. Pe vremea comuniştilor, oamenii mergeau pe la graniţe ca să probeze unde-i mai slabă graniţa ca să poată fugi din ţară. Nu, Hristos nu vrea să ne convingă să rămânem. Hristos ne vrea în altă parte: Să fim în experienţa cu El. Pentru că aşa a rânduit Dumnezeu: Dacă există o mie de argumente în favoarea existenţei Lui, să existe tot o mie de argumente în favoarea celor care contestă existenţa lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca omul să fie liber să-L aleagă. Dacă n-ar exista nici un argument sau ar fi puţine argumente împotriva existenţei lui Dumnezeu şi o mie de argumente în favoarea existenţei Lui, oamenii n-ar avea ce face, ar fi obligaţi să creadă. Nu ne vrea Hristos aşa. Nici mama ta nu vrea s-o iubeşti, pentru că ţi-a spus cât a suferit ea pentru tine. Nu. Vrea să te îndrăgosteşti de dragostea ei, să fii ca ea, să te jertfeşti ca ea, să înveţi să fii şi tu bun ca ea. Nu pentru că ţi-a spus; pentru că ai simţit dragostea ei, pentru că te-ai împărtăşit de ea. Şi pentru că nu poţi să exploatezi dragostea ei. Hristos ne vrea parteneri cu El, de aceea, când vorbim de comuniune, aşa cum spuneam, nu putem vorbi numai de dialog, ci de a ne împărtăşi unul de altul printr-o libertate absolută, totală. În momentul în care nu eşti liber, nu-L poţi iubi pe Dumnezeu. Asta n-au înţeles-o uneori nici împăraţii bizantini, deoarece aveau nevoie de supuşi pentru ei, nu pentru Hristos. De aceea monahii au fost tot timpul în conflict cu monarhii; călugării vedeau relaţia cu Dumnezeu liberă, pe când monarhii, împăraţii, o vedeau impusă, o credinţă impusă. E adevărat, până la un moment dat nu că impui credinţa, ci îi înveţi credinţa pe alţii, aşa cum îl înveţi pe copil să meargă, chiar dacă îl vezi că se chinuie şi cade. Ei, după ce copilul a învăţat să meargă, niciodată nu a mulţumit – eu nu-mi amintesc să fi mulţumit mamei că m-a învăţat să merg, că şi-a rupt spatele, împreună cu tata, ajutându-mă să merg. Dar cred că i-am mulţumit prin faptul că nu m-am mai aşezat în patru labe. N-am devenit un şarpe care se târăşte, ci am avut coloană vertebrală şi am încercat să fiu vertical. Ei, aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu. Până la un moment dat pe copil îl înveţi credinţa; i-o propui, nu i-o impui. I-o propui. Şi pentru ca să i-o propui, ca s-o înveţe, trebuie să i-o predai. Spune Apostolul: „Credinţa este din auzire”. Deci dacă n-am auzit cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu ni s-a predat, noi nu ştim despre El, însă în momentul în care cineva ajunge la vârsta aceasta a tinereţii, el trebuie nu să aibă curiozitatea, ci să aibă capacitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă religie, dragii mei, iar nu a afectua, a executa, a aplica anumite ritualuri, mai perfect sau mai puţin perfect, mai fidel sau mai ingenios, de către un preot şi de către credincioşii săi. Nu. Înseamnă a comunica cu Dumnezeu. Prima parte a Liturghiei asta înseamnă: a comunica. Noi vorbim, Dumnezeu ne vorbeşte. După aceea nu mai comunicăm, ci ne unim cu Dumnezeu, urcăm cu El pe cruce. Aceasta înseamnă Liturghie. Şi atunci când ne împărtăşim, mai înainte de a ne împărtăşi noi de Dumnezeu, Se împărtăşeşte El de noi. Mai înainte ca Hristos să-i dea Maicii Domnului din Împărăţia Sa, Maica Domnului i-a dat lui Hristos trup din trupul Său. Deci mai înainte de a-ţi da Dumnezeu ceva, Dumnezeu îţi cere. Mai înainte de a te umple, El te ajută să te goleşti, să te dăruieşti. Ei, asta înseamnă comunicare. Astfel că viaţa începe să capete culoare, să capete sens. Începi să ai viaţă în tine când începi să simţi că iubeşti şi că eşti iubit, chiar dacă uneori a iubi înseamnă a suferi. E un paradox care se petrece cu mama care naşte. Se întristează, dar nu-i vine să refuze. Este o luptă cu sine, nu cu alţii. O luptă de a putea răbda, de a putea purta până la capăt suferinţa. Ei, asta ar trebui să fie întreaga viaţă a unui om: O luptă cu sine pentru a-L purta pe Hristos, cum şi Hristos a luptat cu Sine în grădina Ghetsimani. O spune cla că, era o luptă cu Sine, pentru a ne purta pe noi şi suferinţele noastre. Doar atunci simte omul că trăieşte.
Iată motivul pentru care, tot aşa, într-o degenerare a sentimentelor profunde, tinerii de astăzi, ba chiar şi oamenii maturi, sigur, mai puţin credincioşi sau poate necredincioşi, nu evită să se îndrăgostească. Şi spun: Mi-am cunoscut dragostea, sau, cum e la americani – şi foarte des cred că întâlniţi acest lucru atunci când vizionaţi filme americane –, cei îndrăgostiţi spun că niciodată n-au mai iubit aşa cum se întâmplă acum, iar după ce totul s-a terminat sau consumat, întâlnind pe alta sau pe altul, afirmă că nu te-am iubit niciodată, acum mi-am găsit dragostea adevărată. Deci sunt într-o continuă îndrăgostire. E un sentiment necesar, dar care a fost pervertit, care a fost coborât sub nivelul inimii. Dacă omul se lasă condus de toate cele ce sunt sub inimă, el nu înţelege şi nu va putea să pătrundă niciodată sensul adevărat a tot ceea ce ar trebui să se petreacă cu el şi a fost pervertit.
De aceea, iubiţii mei, pe cât vi se pare că lumea este de diferită faţă de ceea ce însemna viaţa de acum câteva sute de ani, a strămoşilor noştri, care erau profund credincioşi, pe atât trebuie să vă dezamăgesc spunându-vă că mie mi se pare potrivită pentru ca şi noi să avem aceeaşi experienţă ca ei. Să nu uitaţi că printre voievozii noştri se aflau oameni – cum au fost Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Ştefan cel Mare – care erau într-o relaţie cu Dumnezeu, comunicau cu El, erau într-o comuniune cu El. Spre exemplu, Sfântul Ştefan a stat o săptămână întreagă pe piatra de lângă chilia Sfântului Daniil Sihastru, aşteptând să-l dezlege, pentru că greşise. De câte ori venea de la război, chiar dacă el era învingător, îşi cerea iertare, se spovedea şi primea canon pentru toţi pe care i-a ucis, chiar dacă erau necredincioşi. Acesta era sentimentul păcatului: apărându-şi ţara, totuşi a ucis. Oamenii aceştia însă trăiau într-o lume tot atât de pestriţă ca şi cea de astăzi. Nu toţi voivevozii au fost sfinţi, nu toţi boierii au fost sfinţi. Poate foarte mulţi erau prăpădiţi, poate foarte mulţi erau perverşi. Nu toţi ţăranii erau sfinţi. O astfel de lume pestriţă Dumnezeu o socoteşte că este cel mai bun mediu ca noi să alegem binele de rău, să alegem viaţa faţă de moarte, să alegem o comuniune cu El, iar nu o relaţie strâmbă şi nefastă, chinuitoare, cu lumea.
Iată ce ne propune Biserica nouă, iubiţi tineri: Să avem curajul şi să începem o relaţie cu Dumnezeu, o comuniune cu Dumnezeu. Sigur că pentru un copil care a crescut în credinţă, care a avut o viaţă religioasă, lucrurile nu vor fi străine. Doar un singur lucru trebuie să aibă în vedere un astfel de copil, care a ajuns şi matur: Ori de câte ori cade, să se ridice. Atât. La el nu există crize, nu există abisuri, nu. El ştie că este nimic înaintea lui Dumnezeu, ştie că fără Dumnezeu nu poate face nimic, pentru că-L simte pe Dumnezeu. Simte când este cu Dumnezeu şi simte atunci când este în pericol să-L piardă pe Dumnezeu. Dar, din păcate, chiar dacă s-au născut într-o familie creştină, chiar dacă au fost botezaţi de mici, majoritatea tinerilor nu au experienţa cu Dumnezeu. Care dintre dumneavoastră puteţi spune că văzându-l pe tata sau văzând-o pe mama rugându-se, s-a aşezat şi el în genunchi şi a simţit fiorul rugăciunii, a simţit că rugăciunea lui este ascultată? Sau când tata sau mama i-a spus un cuvânt, a simţit că vine de la Dumnezeu? Aşa simţim la început, prin părinţii noştri. Apoi, după ce am crescut şi suntem maturi, prin părintele nostru duhovnicesc, iar mai târziu, unii o simţim în mod direct. Nu se compară cu nici o experienţă. Ce credeţi dumneavoastră, cel care vrea droguri, ce caută el? O experienţă care să-i umple viaţa. Nu se compară. De aceea, dacă citiţi Cântarea Cântărilor, o să vedeţi acolo o relaţie între suflet şi Dumnezeu, oglindită în relaţia dintre mire şi mireasă, în care Dumnezeu Se îmbată de dragostea mea, care tot de la El este, sufletul meu, mireasă a lui Hristos, trăind cele mai înalte experienţe numai când aude glasul Mirelui.
