De ce să citim încă o carte având ca tematică rugăciunea? Pentru că, deși am mai citit, suntem tare departe de-a ne ruga cum se cuvine. Tot cu buzele rostim cuvintele, tot cu degetele ne facem semnul Sfintei Cruci, tot în genunchi stăm așezați, dar mintea ne este fugară pe cine știe ce meleaguri străine, iar inima ne-a rămas în continuare rece ori abia a început să se încălzească. Să corectăm această tristă stare de fapt a lucrurilor lecturând „Rugăciunea inimii”, carte ce s-a vândut „ca pâinea caldă” în Franța și care a fost tradusă recent și în română de către Florin Caragiu. Autorul ei, Ieromonahul Ioan, egumenul Schitului Sainte-Foy din Cévennes, are o îndelungată practică în rostirea rugăciunii și cu smerenie ni se adresează în scris pentru a ne spori calitatea modului cum ne adresăm Domnului.
Așa cum bine remarcă în prefața cărții Mitropolitul Serafim, ierarhul ortodox român al Germaniei, Europei centrale și de nord, „nu numai rugăciunea lui Iisus se cere să fie o rugăciune a inimii, ci orice rugăciune, rostită sau gândită, trebuie să angajeze inima”. În caz contrar, potrivit Părinților Bisericii, „rugăciunea rămâne nedeplină, fără puterea de a ne transforma ontologic”. Pe aceleași tip de raționament se axează și Ieromonahul Ioan care se străduiește să ne facă să înțelegem că, pentru ca rugăciunea să ne aprindă inima, e nevoie să urcăm zece trepte: curățirea, orientarea lăuntrică, paternitatea duhovnicească, poziția la rugăciune, iertarea vrăjmașilor, rugăciunea orală, amintirea morții, cugetarea duhovnicească, rugăciunea ca hrană și vederea lui Dumnezeu. Fiecăreia din aceste etape de urcuș spiritual autorul i-a rezervat în carte câte un capitol, spre a-i facilita creștinului deprinderea rugăciunii care să-l aducă tot mai aproape de Dumnezeu.
Nealterându-i cititorului dreptul de-a se înfrupta cu mintea și cu inima din conținutul fiecărui capitol enumerat, vom sublinia doar că această carte se adresează „celor flămânzi de Adevăr, nu de adevărurile trecătoare, lumești”, ea fiind un „jurnal de călătorie, ce trece de la acțiune la cugetare, de la practică la contemplare, de la reflecție la mărturisirea umilă a unui monah ce năzuiește să trăiască rugăciunea în viața sa de zi cu zi”. Etapele propuse spre parcurgere țin seama de angajamentul fiecăruia, de piscurile duhovnicești ce pot fi atinse diferit de credincioși, în funcție de starea lor lăuntrică și de capacitatea individuală de adaptare la cerințele jaloanelor de pe traseu. Așa cum „arta este infinită”, iar „ceea ce limitează arta este artistul”, tot așa „Dumnezeu este infinit”, iar „măreția Sa este limitată de credința noastră”. Nimeni altcineva, doar eu „sunt singura persoană care mi-L ascunde pe Dumnezeu, sunt singura persoană care mi-L descoperă pe Dumnezeu”.
Nivelurile diferite de intensitate a rugăciunii sunt reflectate în cartea Ieromonahului Ioan printr-o splendidă parabolă: „Un arhitect vine în vizită la un atelier de cioplitori în piatră. Îl întreabă pe un lucrător: «Ce faceți aici»? Lucrătorul răspunde: «Câștig bani». Îl întreabă pe un al doilea: «Ce faceți aici»? Acesta răspunde: «Cioplesc pietre». Îl întreabă pe un al treilea: «Ce faceți aici»? El răspunde: «Construiesc o catedrală».”. A ajunge la performanța de a coborî orice rugăciune de pe buze în inimă și de acolo a o înălța spre Dumnezeu e de fapt similar, ca efort, cu a construi o catedrală care să atingă cu turla și crucea de pe ea cerul. Doar așa ne cioplim pe noi înșine, ne șlefuim an de an, zi de zi, ne transformăm în cele din urmă din pietre în opere de artă ce-L arată lumii pe Dumnezeu.
Să ne rugăm deci cu speranța că rugăciunea ni se va curăți într-un târziu de orice posibilă întinăciune. Rugăciunea, fie ea acatist sau paraclis, fie psalm, fie de slavă, de cerere ori de mulțumire, fie de invocare a Duhului Sfânt sau de chemare în ajutor a Maicii Domnului sau a sfinților, poate deveni pentru oricine o rugăciune a inimii. Să nu capitulăm în acest demers, chiar de-ar trebui să luptăm pe frontul duhovnicesc toată viața! Cu rugăciunea ne apărăm de diavol. Cu rugăciunea biruim răul din lume. Cu rugăciunea biruim răul din noi. Cu rugăciunea cucerim raiul. Ce alt ideal mai înalt am putea avea?
Ioan Adrian Popa