Viaţa omului, în profunzimea realităţii ei, se exprimă prin sufletul care îşi manifestă existenţa sa numai într-o relaţie inter-personală cu Creatorul. A-L urma pe Hristos Mântuitorul nostru nu înseamnă numai a imita, a împlini cu fidelitate poruncile Lui ca pe nişte precepte morale care în mod miraculos trebuie să ne ducă la anumite rezultate precise, ci a petrece într-o continuă prezenţă a lui Dumnezeu în noi şi a noastră înaintea Lui, dacă se poate în El. Împlinirea poruncilor îl duce pe tânărul bogat până la Hristos, îl duce până la Viaţă, dar nu poate să-l aşeze în Ea; mai lipseşte ceva: conştiinţa unicei apartenenţe, a singurei realităţi a vieţii noastre, Dumnezeu.
Dacă dreapta socotinţă îl întoarce mereu pe om cu faţa către Dumnezeu, chiar şi când se află în relaţie cu cele create, conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi a existenţei omului prin El îl menţine alipit de Acesta. Cuvintele Arhanghelului Mihail: “Să stăm bine!” opresc căderea, iar cuvintele: “Să luăm aminte!” stabilesc nemişcarea îngerilor în Dumnezeu.
Luaţi aminte (FA 20, 28; Mc 13, 33), fiţi treji (1 Ptr 5, 8), cine are urechi de auzit să audă (Mc 4, 9; Ap 2, 7), privegheaţi şi vă rugaţi (Mc 13, 33; Lc 21, 36), Zic tuturor: privegheaţi! (Mc 13, 37) – sunt cuvinte foarte des întâlnite în Sfânta Scriptură. De asemenea, Hristos foloseşte nenumărate pilde care îndeamnă la priveghere, relevantă fiind pilda celor zece fecioare. Prezenţa lui Dumnezeu şi iminenta venire a lui Hristos a menţinut Biserica apostolică în flacăra celei mai autentice trăiri. Această emoţie ni se transmite şi nouă prin rânduiala slujbelor, în special a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, în timpul căreia de şase ori slujitorul îndeamnă la o creştere continuă a trezviei prin cuvintele să luăm aminte!, ba mai mult, a şaptea oară preotul I se adresează lui Hristos, într-o rugăciune, zicând: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi…”. Şi ce este sfinţenia dacă nu participarea la o viaţă nouă, în comuniunea Sfintei Treimi, aşa încât putem spune cu Apostolul că cele ce se văd sunt vremelnice şi le privim drept gunoaie, iar cele ce nu se văd sunt veşnice şi mai reale decât orice realitate văzută. Astfel de mărturisiri nu vin dintr-o speculaţie sterilă, ci din experienţa participării la Împărăţia Celui veşnic. Această participare este condiţionată de prezenţa cât mai vie atât a omului înaintea lui Dumnezeu, cât şi a lui Dumnezeu înaintea omului. Pentru a exprima perceperea prezenţei lui Dumnezeu auzim mărturisindu-se încă în Vechiul Testament: “Viu este Domnul…”(Ps 17, 50). Iubirea dumnezeiască percepută de poporul ales prin stâlp de foc, iar prezenţa lui Dumnezeu prin norul întunecos se revelează prin Întruparea lui Hristos ca un nor apofatic al arătării Dumnezeului celui nevăzut, iar prin Cruce, ca un stâlp de foc ce ne aprinde, dar nu ne mistuie. Focul iubirii aruncat de Dumnezeu pe pământ şi prezenţa lui Dumnezeu în Biserică aprind tainic şi menţin necontenit mii de suflete într-o realitate a vieţii, ce nu poate fi concepută de mintea omenească, dar care ni se revelează prin ele, încât văzându-le, putem spune că L-am văzut pe Dumnezeu. Dacă lucrarea lui Hristos aduce în viaţa ucenicilor iubirea Părintelui ceresc – “Am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”(In 17, 26) –, prezenţa ucenicilor Săi aduce în lume iubirea lui Hristos, şi prin ea toate realităţile veşniciei pregătite omului. Eonul, cerul coborât pe pământ, Împărăţia lui Dumnezeu este oferită omului de Tatăl prin Fiul. În această lucrare se angajează Cel necreat şi tot ce este creat, cele văzute şi cele nevăzute. Dumnezeu-Tatăl îşi oferă iubirea care este numele Său, Dumnezeu-Fiul Se jertfeşte, iar Dumnezeu-Duhul Sfânt, într-o nepătrunsă smerenie ne slujeşte. Temeiul trezviei noastre este lucrarea prin care Dumnezeu îşi aduce aminte necontenit de noi. Creaţia întreagă participă şi caută să slujească bucuriei întoarcerii noastre în moştenirea cerească, soarele se întunecă, pământul se cutremură, morţii înviază, iar sufletul nostru moare. Ce pot să cred altceva despre mine, atâta vreme cât nu simt nici iubirea lui Dumnezeu, nu gust nici din jertfa Fiului Său şi nu particip la lucrarea Duhului Sfânt, nu văd nici bucuria îngerilor şi nici pământul din mine nu se cutremură? Atâta belşug de viaţă şi eu rămân ca mort!
Părintele Gavriil zicea că lumea suferă de o singură boală pentru care trebuie să plângem neîncetat: neştiinţa. Paradoxal, cu cât mai mult se adânceşte lumea în cunoaştere, în înţelepciunea şi ştiinţa veacului acestuia, cu atât intră mai adânc într-o nesimţire faţă de realităţile veşniciei. Calea cunoaşterii celor nevăzute este una singură: participarea cu toată fiinţa la experienţele duhovniceşti, nu la acelea din afară ca o alergare după minuni, ci la experienţa în care se lucrează propria mântuire.
Cunoaşterea duhovnicească numită filozofia practică începe cu frica de Dumnezeu, iar dacă nu, cel puţin cu frica de iad, care sunt capabile să scoată mintea şi inima, sufletul şi trupul cu toate simţurile lui, din amorţirea patimilor. Frica este sănătoasă atunci când ne duce la Dumnezeu.
Aici mai intervine un element foarte important. Îl întâlnim şi la dreapta socotinţă şi am putea spune că ne însoţeşte pe tot parcursul lucrării duhovniceşti. Atunci când conştiinţa noastră este adormită sau pervertită, încât receptarea de către noi a prezenţei lui Dumnezeu este slabă, omul purtător de Dumnezeu ne devine conştiinţă. De aceea, cel prin care percepem prezenţa lui Dumnezeu şi implicit lucrarea Duhului Sfânt este duhovnicul nostru. Stând înaintea lui, începem să învăţăm şi noi a sta înaintea lui Dumnezeu. Numai pentru că l-am văzut pe Părintele meu cum slujea Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, nu am mai putut participa dinafară la ea. Este drept, aceasta nu poate fi totul. Te obligă, dar nu te constrânge. Pentru mine, Părintele a fost şi este conştiinţa Sfintelor Slujbe şi în special a Sfintei Liturghii, o lumină ce s-a aprins atunci şi rămâne veşnic aprinsă în sufletul meu. Sufletul sufletului meu, lucrarea lui Dumnezeu cea mai apropiată de mine şi sufletul meu cel mai apropiat de Dumnezeu. Viaţa lui cheamă ca şi glasul Apostolului: “Fiţi mie următori, precum şi eu sunt lui Hristos!”(1 Co 11, 1). Simţi că ai aflat o stâncă de care te poţi sfărâma, dar îţi este şi cel mai puternic reazem. Ai aflat unul din stâlpii Bisericii, cum îi numeşte Sfântul Apostol Pavel. Nu este un alt Hristos, ci urmându-l Îl afli pe Hristos, pentru că Îi este următor Acestuia. “Glasul lui Dumnezeu Cuvântul, care strigă de la început în pustie, adică în firea oamenilor sau în lumea aceasta – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul – este, desigur, orice sfânt”(Filocalia, vol. III, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 158). Sfinţii sunt calea trezviei ucenicilor. Trezvia se uceniceşte lângă un părinte plin de Duh Sfânt, stând înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. “Prezenţa unui sfânt separat de lume şi de întinăciunea păcatului ne-a dat această dumnezeiască binecuvântare. El aparţine naturii noastre umane. Mă bucur de aceasta. Mă bucur de foloasele binecuvântării sale. Fiind de aceeaşi natură cu mine însumi, el îşi comunică cu adevărat, ca într-o transfuzie, sângele său de viaţă dătător mie. Îmi arată persoana umană aşa cum este ea cu adevărat. Prin prezenţa sa îmi spune că suntem împreună şi simt că este aşa. Acest lucru nu e ceva străin de mine. El însuşi este sinea mea cea mai adevărată, e floarea pură a naturii noastre umane”(Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 131).
Rugăciunea privită în înţelesul ei profund este un act vital al omului disperat, căruia i-au căzut toate catargele, rămânând cu singura ancoră a credinţei şi nădejdii în Dumnezeu. Altfel, nu este rugăciune. Experienţele vieţii duhovniceşti ne arată nenumărate cazuri în care omul ajunge la adevărata rugăciune numai când este lipsit de orice nădejde în el şi în semeni. Cuviosul Siluan Athonitul relatează mărturisirea unui ostaş pe care l-a îndemnat să se roage: “Ştiu cum să mă rog. Am învăţat-o în război, când eram pe front. L-am rugat pe Domnul să mă păzească în viaţă. Gloanţele plouau, obuzele explodau şi puţini oameni au scăpat cu viaţă. Am luat parte la multe lupte, dar Domnul m-a păzit”. Şi continuă Sfântul Siluan: “Vorbind, mi-a arătat cum se ruga şi după poziţia trupului său se putea vedea limpede că era în întregime cufundat în Dumnezeu”(Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 65). Când rugăciunea este susţinută de încrederea în iubirea lui Dumnezeu, ea se aprinde şi doreşte să guste din această iubire şi din roadele ei. “Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune”(Ibidem, p. 64). Rugăciunea aprinsă de dragostea lui Dumnezeu aduce în suflet prima experienţă a trezviei. Călătoreşti, îţi împlineşti lucrul tău ori stai de vorbă cu un frate, dar în sufletul tău se lucrează o continuă rugăciune de recunoştinţă: “Cât de bun este Dumnezeu!”. Simţi că inima ta rămâne într-o permanentă trezvie faţă de experienţa iubirii dumnezeieşti. Dacă ajungem greu la această experienţă se datorează faptului că sufletul nostru se alipeşte prea uşor de darurile primite şi prea puţin simte iubirea Dăruitorului. De aceea Părinţii care-L căutau pe Dumnezeu nu cereau sau chiar se lipseau de darurile materiale primite, pentru a rămâne cu Dăruitorul acestora.
Pentru că sufletul se abate atât de uşor de la cele nevăzute spre cele văzute, timpul prielnic rugăciunii începe cu apusul soarelui, când întunericul se cerne peste întreaga creaţie. Aceasta îl va ajuta de acum, propunându-i credinţa în cele ce nu se văd. Dacă sufletul crede în cele acoperite de întunericul nopţii, care într-o zi nu se vor mai arăta, supuse fiind deşertăciunii, el este chemat prin rugăciune să caute cu credinţă cele acoperite de întunericul păcatelor, dar oferite de Dumnezeu omului spre fericire veşnică. Lumina, asemenea celei din prima zi a creaţiei, este singura care, pătrunzând prin ferestrele mici ale bisericilor, poate să participe, alături de om, la sfintele slujbe. Öi aceasta însă nu înainte ca Hristos, precum oarecând în momentele de taină din nopţile creaţiei, să rămână singura Lumină Lină a sfintei slave… de la apusul soarelui, până ce ne va arăta nouă lumina. Mormântul lui Adam, singurul loc de moştenire rămas de la Avraam, în care ne îngropăm cu toţii ca într-o înserare faţă de întreaga creaţie şi în care creaţia este îngropată pentru noi, prin îngroparea lui Hristos se preschimbă în mormânt purtător de viaţă şi de lumină neapusă. Aceasta este taina Bisericii şi taina Sfintelor Slujbe: înstrăinarea faţă de creaţie şi petrecerea cu Dumnezeu. Când ajungem să conştientizăm participarea noastră la aceste taine dumnezeieşti, sufletul nu-şi mai află odihnă şi, împreună cu David Proorocul, zice: “Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob”(Ps 131, 45), până ce trupul nu va deveni biserică a Dumnezeului celui Preaînalt, ca apoi împreună cu Solomon să strige, rugându-se: “Să fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea spre biserica aceasta şi spre locul unde ai făgăduit să-#i pui numele Tău”(2 Par 6, 20). Iisus Hristos, Iubirea Tatălui, numele lui Dumnezeu, ia chip, prin Duhul Sfânt, în toţi cei ce ziua şi noaptea strigă către El.
Pronia Tatălui, frica de Dumnezeu, conştiinţa proprie, lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, mărturia sfinţilor sunt dovezi ale prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Luarea aminte la această prezenţă este datoria sfântă a celor chemaţi să participe la ea, este turnul de veghe care păzeşte şi înăuntrul şi în afara cetăţii, ziua şi noaptea, comoara coborâtă din cer: Mântuirea. Lupta înstrăinării de creaţie nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci se dă în sufletul omului. Monahul este, prin definiţie, cel care se luptă să rămână singur cu Dumnezeu. Această luptă interioară – la care este ajutat de fuga în pustie şi întunericul nopţii, de minimalizarea, aproape negarea frumuseţii creaţiei, ca una ce în reprezentarea ei nu ne poate revela întru totul frumuseţea Creatorului –, exprimată de Hristos prin cele nouă fericiri, poate fi numită apofatismul vieţii monahale sau nevoinţă.
Părintele Ioan Cojanu