O, tu, sfințenie, cea mult râvnită de creștini, îmbracă-mă ca o mantie și dă strălucire sufletului meu! Oare câți dintre noi n-am putea exclama așa, pe măsură ce înaintăm sau de multe ori staționăm pe drumul spre mult râvnita mântuire? Poate adesea chiar strigăm astfel cu glas tare sau măcar în forul nostru interior ca să găsim resurse de a nu abandona calea începută și a putea să-i depășim numeroasele obstacole ajungând la țintă.
Despre sfințenie, ca mantie strălucitoare ce îmbracă sufletul omului, e vorba, cu vârf și îndesat, nu cu lingurița, în cartea „Chipuri ale sfințeniei” izvorâtă din penița lui Ciprian Voicilă. Autorul, dublu licențiat în sociologie și psihologie, activând profesional în cadrul Muzeului Țăranului Român, s-a impus în spațiul public, printre altele, și ca vrednic semnatar al mai multor cărți, inclusiv cu profil teologic. Prin cea de față ne aduce în atenție biografiile și învățăturile unui număr de 12 părinți contemporani din Grecia, toți ajunși la măsurile sfințeniei. În ordinea prezentării cititorilor a acestor „purtători de Dumnezeu” ei sunt: Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, Sfântul Efrem Katunakiotul, Cuvioasa Macrina (ucenica Sfântului Iosif Isihastul), Părintele Nicolae Planas, Gheronda Antim Aghioritul, Părintele Filumen Aghiotafitul, Maica Gavrilia Papayannis, Starețul Simon Arvanitis, Părintele Nectarie Vitalis, Părintele Fotis Lavriotul, Sfântul Iacov Țalikis și Sfântul Evmenie Saridakis.
Parcurgând cartea, nu știi ce te impresionează mai mult: firul vieții de cele mai multe ori firav și întortocheat al fiecăruia din cei enumerați, harismele pe care le aveau, sfaturile pe care ești provocat să ți le însușești ca filosofie existențială, minunile pe care le-au trăit în proprie persoană ori pe care le-au săvârșit în beneficiul aproapelui, sacrificiile (chiar supreme) de care au fost în stare. Toate laolaltă te fac să înțelegi că „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicați”. Tocmai la acest capitol este în mare deficit lumea vremurilor noastre, întrucât omul timpurilor de azi tinde să-și anihileze latura sensibilă și să lase la vedere doar o mască a unei impuse robotizări interioare ce vrea să pară că îi asigură succesul în societate.
În esență orice sfânt, deci și cei anterior enumerați, te face să-ți pui întrebarea: Cum aș putea să-i urmez exemplul și să-i semăn în râvna de îndumnezeire? Într-un singur și esențial mod, pe care ni-l dezvăluie Cuvioasa Macrina (ucenica Sfântului Iosif Isihastul) rememorând o întâmplare din copilăria sa – așezând, la figurat desigur, multe mese și scaune unele peste altele pentru a reuși să ajungem în cele din urmă la Dumnezeu. Care sunt în esență mesele și scaunele? Mulțimea faptelor și trăirilor ce fac să sporească neîncetat în noi credința, să se intensifice pocăința pentru păcatele comise, să capete înălțime rugăciunea de toată vremea și să crească disponibilitatea spre jertfă. Pe această scară au urcat pas cu pas sfinții, treptele ei s-au transformat în aripi ce i-au ajutat să decoleze de la nivelul măruntelor idealuri pământești spre a atinge nemărginimea idealurilor cerești.
Iar, pentru că minunile și spiritul de sacrificiu vorbesc cel mai bine despre sfinți și sfințenie, aducem înaintea ochilor cititorilor doar două exemple din carte. Primul are în centru un iepure cu care, grație rugăciunilor fierbinți ale Starețului Simon Arvanitis ascultate de Dumnezeu, au fost săturați câteva mii de oameni veniți la hramul unei mânăstiri, rămânând și un cazan și jumătate cu resturi. Al doilea este cel mai cutremurător pasaj al cărții – mucenicia Părintelui Filumen Aghiotafitul al cărui trup a fost măcelărit în timp ce se afla chiar în biserică. Teroriștii l-au omorât cu toporul, i-au spintecat fața, i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă, i-au dislocat maxilarul, i-au scos un ochi și pe celălalt i l-au împuns.
Iată cine sunt sfinții și cum influențează ei lumea! Viața și moartea lor tună spre inimile noastre ca să ni-L vestească pe Hristos. Să nu rămânem pe dinăuntru inerte sloiuri de gheață, ci să ne aprindem sufletește urmându-i! A căuta sfințenia înseamnă ca, așa cum frumos zicea Maica Gavrilia Papayannis, „în fiecare dimineață, când o pagină nouă ni se deschide în față, să semnăm hârtia goală și să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie ce vrea El”.
Ioan Adrian Popa