“Fără de smerenie, nici o virtute nu poate exista. Roagă-te și Domnul îți va da ție rugăciune. Dacă vei căpăta deprindere în rugăciune, nu lăsa ceasurile să treacă fără sa te rogi. Căci astfel vremea ei se duce și trec anii în chip nefolositor.” (Părintele Ioan de la Valaam)
——————————————————————-
(Propunere de lectură: “Părinţii de la Valaam – Despre rugăciune”, Editura Sophia, 2020)
Orice carte având ca tematică rugăciunea este fără îndoială asemeni unei ape limpezi şi proaspete care atrage spre ea pe tot creştinul adevărat ce urmăreşte cu asiduitate să-şi astâmpere setea sufletească. Asta deoarece ştim că „rugăciunea ţine lumea”, prin urmare ea îl păstrează viu şi viguros atât la exterior, cât mai ales în interior pe fiecare credincios în parte. Această adevărată apă vie care e rugăciunea pentru orice mădular al Bisericii ne este adusă în pragul inimilor de câţiva renumiţi părinţi ai Mânăstirii Valaam, una dintre cele mai importante vetre monahale ale Ortodoxiei răsăritene.
Încă din primele pagini ale cărţii ni se pune în vedere faptul că „nimic nu este mai ostenitor ca a te ruga lui Dumnezeu”, dar, am putea adăuga noi, nimic nu poate aduce mai mult folos. Dacă omul contemporan vrea să obţină randament şi beneficiu maxim din tot ce întreprinde, iată el e îndemnat în acest sens nu prin vreun procedeu economic revoluţionar, ci prin a se aşeza în genunchi şi a intra în legătură cu Cel care l-a creat dându-i chip din chipul Său. Pe calea rugăciunii se poate păşi cu o „conştiinţă curată către Dumnezeu, către oameni şi către lucruri”, iar pe măsura înaintării, nevoitorul, fie el monah, fie mirean, va descoperi în acest demers „împărăteasa virtuţilor”. Nu poate reprezenta decât o binecuvântare pentru cititor să fie ghidat pe un astfel de traseu duhovnicesc de către părinţi ca schiegumenul Ioan Alekseev, egumenii Nazarie şi Hariton, stareţul Agapie sau ieroschimonahul Mihai, adică figuri reprezentative ale Valaamului care nu numai că s-au desăvârşit pe ei înşişi în interiorul mediului monahicesc, dar au reuşit să-şi pună puternic amprenta şi asupra multora dintre cei veniţi să cerceteze vestita mânăstire a Rusiei pentru ca apoi, la întoarcere, să ia cu ei în lume mireasma şi duhul rugător pe care l-au descoperit în inimile şi pe buzele unor asemenea călugări.
Departe de a se adresa exclusiv celor aflaţi între zidurile mânăstireşti, cartea „Despre rugăciune” se vrea a fi un îndrumar de mare calibru şi pentru credincioşii trăitori în spaţiul laic. Subiecte precum „Despre monahism şi lucrarea monahului”, „Despre rugăciune şi pravila de chilie”, „Monahul şi lumea”, „Despre ascultare şi petrecerea timpului după rugăciunea din biserică” sunt detaliate alături de altele ca: „Despre mândrie şi smerenie”, „Despre gândurile de hulă”, „Postul trupesc şi postul duhovnicesc”, „Despre schimbările din viaţă”, „Despre răbdarea în necazuri”, „Despre puterea lui Dumnezeu”, „Despre iertare”, „Despre împărtăşirea cu Sfintele Taine”, „Despre osândirea slujitorilor Domnului”, „Despre viaţa duhovnicească”. În viziunea părinţilor de la Valaam monahul este „cel care se însingurează, ale cărui obiceiuri se supun vieţii singuratice, se îmbracă în negru, având doliu în suflet, zi şi noapte petrece în lacrimi”. Tot ei atrag însă atenţia asupra scăderii intensităţii vieţii monahale în zilelele noastre din cauza interacţiunilor diverse ale monahului cu lumea, luării aminte la neputinţele celorlalţi, a înmulţirii sfaturilor şi îndrumărilor date mirenilor, toate acestea laolaltă punând în umbră virtutea ascultării şi axarea pe interiorizare şi rostirea rugăciunii inimii. Dintre coperţile cărţii răzbat cu putere spre cititor şi motive de optimism şi entuziasm, întrucât minunate sunt toate lucrurile create de Dumnezeu, iar omul se află în vârful ierarhiei creaţiei: „Oriunde aş privi, peste tot văd lucrarea mâinilor Tale. Totul a fost creat cu înţelepciune. Şi câtă armonie pe întreg pământul!”
La interferenţa a tot ceea ce există în lume este pusă prin urmare rugăciunea, ca una ce poate menţine nealterată minunea creaţiei şi îl poate păstra pe om vrednic de-a se împărtăşi din acelea ce, cu iubire, i-au fost dăruite. El nu trebuie să uite că „la rugăciune trebuie să se stea cu mare luare-aminte şi, dacă se arată căldură a inimii ori lacrimi, să nu se dea prilej închipuirii de sine a ceva înalt”. Când se respectă aceste minime cerinţe, „întru toate Domnul, după îndurarea Sa, dă mângâiere celui care se roagă, ca să nu slăbească în credinţă”. E indicat, de asemenea, ca rugătorul „să aibă pomenirea de Dumnezeu, căci ea este tot rugăciune, şi năzuinţa către viaţa duhovnicească; aceasta este jumătate din calea mântuirii, iar mai departe Dumnezeu ajută să nu apară deznădejdea şi slăbirea cu sufletul”. Concluzia, pe care se cuvine a şi-o însuşi orice creştin, e scurtă, dar atotcuprinzătoare: „E bine, aşadar, să năzuim spre rugăciune. Rugăciunea să fie mai scumpă decât orice alt lucru”.
În lumina învăţăturilor cuprinse în această carte tot ce ne rămâne de făcut este să înţelegem rugăciunea ca pe o necesitate vitală a vieţii şi să o practicăm, fiecare la măsurile lui, pentru a sta necontenit în relaţie cu Dumnezeu.
Ioan Adrian Popa