În această săptămână, Biserica ne pune înainte două realități ale vieții: pe de-o parte, o realitate pe care o trăim fiecare dintre noi, și anume prezenţa păcatului în jurul nostru și în noi înşine, și, pe de altă parte, trăirea prezenței lui Dumnezeu în tot ceea ce există și mai ales în sufletul nostru. Prima realitate nu o dorim, dar o trăim. Şi nici nu vrem să o recunoaştem, ceea ce este un lucru foarte primejdios. Cealaltă realitate o avem în dorirea noastră, în mintea și în inima noastră, însă ea întârzie să se arate, aşa încât prezenţa păcatului şi a lumii fără Dumnezeu din jurul nostru ne face să ne îndoim în credinţă. Unii îşi pierd credinţa, alţii îşi argumentează credinţa lor greşită. Denia Canonului Mare şi Denia Acatistului Bunei-Vestiri, cât şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca ne ajută să trăim sau să gustăm aceste realități împreună, pe cât ne este cu putinţă.
Trăirea celor două realități ne este arătată și în una din evangheliile de astăzi. Când dumnezeiescul nostru Învăţător le vorbeşte ucenicilor despre Patima Sa, doi dintre cei mai apropiaţi ucenici se apropie de Hristos şi Îi cer, justificat: „Doamne, dă-ne să stăm unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, în Împărăţia Ta”. Hristos le răspunde, ducându-i spre zona în care doririle lor să fie corecte: „Nu ştiţi ce cereţi!” Adică nu acesta trebuie să fie sentimentul vostru, ci trebuie să vă gândiţi dacă puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez. Răspunsul lor este: „Putem”. Dar, pentru că încă așteaptă de la Hristos răspunsul dorit de ei, Domnul continuă: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care a fost rânduit”. Îi refuză? Eu nu văd aici un refuz al cererii lor. Hristos însă refuză altceva: să facă din dorința aceasta o țintă a vieții lor.
Ceea ce urmăreau cei doi ucenici nu era un lucru rău, anume să stea în preajma lui Hristos. Mijloacele pentru a atinge acest scop erau corecte. Ei voiau să împlinească toate cerinţele necesare pentru a ajunge acolo: O să bem paharul pe care Tu îl bei, adică paharul patimilor, și o să ne botezăm cu botezul cu care Tu Te botezi, adică cu botezul sângelui. Până aici toate sunt bune, dar unde începe greşeala şi de ce Hristos evită chiar să-i mustre în mod direct, spunându-le că e rânduit pentru alţii? Domnul le arată că a fi în concurență nu este de la El. La Dumnezeu nu există concurs, decât unul singur: cu sine. În primul rând, vor fi răsplătiţi după râvna cu care vor împlini toate acestea. În al doilea rând, nu vor lua locul nimănui. Nu înseamnă că, dacă ei vor sta de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos, alţii nu mai încap. Nu aceasta este problema, ci dacă vor putea să ajungă acolo. Adică: În Împărăţia Mea veți sta în preajma Mea, dacă şi aici, pe pământ, veţi sta lângă Mine. Voi trebuie să vă gândiţi la datoriile voastre, nu la drepturile voastre. Pentru că numai într-un stat nedrept te gândeşti să-ţi aperi drepturile. Numai într-o lume nedreaptă, acea lume mimează că-ţi oferă drepturi. Nu, aici nu trebuie să vorbeşti despre ele, ci trebuie să I le oferi lui Dumnezeu.
În ziua de astăzi, tot mai mult am ajuns să-i socotim pe ceilalţi primejdioși, ticăloși și nedrepți. Aceasta este o lume în care păcatul primează, în care păcatul este justificat, de aceea și trăieşte în mintea noastră. Psalmistul David a spus un cuvânt cutremurător: „Căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea”. Înseamnă că lucrurile stau bine. Nu, dragii mei, căci Psalmistul vorbeşte numai şi numai de păcatele lui și tocmai de aceea le pune ca şi acuză. În ziua de astăzi, lucrurile se petrec invers: păcatul este întotdeauna scuzat, ba mai mult, ajung să mă laud cu păcatul pe care îl scuz și să îl tratez ca pe o virtute. Pentru că eu mă socotesc îndreptăţit să păcătuiesc, toată lumea o socotesc păcătoasă. Un om păcătos întotdeauna va presupune că întreaga lume săvârşeşte păcatele pe care el le face.
Pe cât este de mare primejdia, pe atât este soluția de clară și simplă: Aduceţi pe Dumnezeu în viaţa voastră şi El vă va lumina. În momentul în care eu Îl aduc pe Hristos în viaţa mea, El îmi luminează căile vieţii, îmi luminează şi judecăţile, astfel că primul rezultat al prezenţei Lui în viaţa mea este acela că îmi văd păcatele mele.
Chiar dacă suntem în Biserică, atâta vreme cât vedem păcatele celorlalţi, ne aflăm în întuneric. Veţi zice că, dacă suntem luminaţi, putem vedea şi păcatele altora. Iubiţii mei, dacă suntem atât de luminaţi de către Hristos, Dreptul Judecător, cum de noi îi judecăm pe semenii noștri şi Hristos nu-i judecă? Nu cumva altcineva ne luminează? Nu cumva acuzatorul nostru, al tuturor, ne „luminează” mintea atât de mult, încât putem să-i acuzăm pe alții?
Iubiţii mei, de câteva săptămâni, cuvântul meu a devenit tot mai acuzator în ceea ce priveşte viaţa noastră. Cum ne luminăm noi, dar nu ne vedem păcatele? Sau cum suntem luminaţi, de vedem păcatele altora? În Săptămâna Patimilor, începând chiar cu Duminica Floriilor, Hristos va fi acuzat. După dreptatea lui Dumnezeu, da, El şi-a asumat să fie acuzat pentru păcatele noastre. Dar, după întunecimea lui Lucifer, Hristos va fi acuzat până la moarte de către oamenii cei fărădelege, pentru binele pe care l-a săvârşit. Să nu credeţi că, dacă au trecut aproape două mii de ani, nu este tot atât de vie atitudinea noastră ca şi a celor din vremea Domnului. Tot aşa şi noi putem să ne facem acuzatori ai lui Hristos, osândindu-L la moarte.
Sfânta Maria Egipteanca ne dă un model de nădejde atât pentru cei păcătoşi, cât şi pentru cei ce se nevoiesc să fie luminaţi de Hristos. Pentru că, iată, pustnicii, vieţuitorii, nevoitorii cei mai înalţi în virtute, nu au întâlnit o viaţa mai înaltă decât a acestei femei care a trăit 47 de ani în pustie.
Vinerea viitoare va fi a 40-a zi de post, perioadă în care am încercat să ne curăţim simţirile, ca să-L vedem pe Hristos, aşa cum ne îndeamnă cântarea Bisericii. În aceste zile să ne întoarcem spre noi înşine şi să-L căutăm pe Hristos în noi, căci aşa a spus El Însuşi. Cum să facem aceasta? Căutând adevărul despre noi. Acesta este singurul adevăr care ni se poate revela – despre noi înșine. Când te cunoşti pe tine însuţi cu adevărat, ai început să-L cunoşti pe Hristos. În această lucrare de introvertire în ceea ce priveşte lupta cea duhovnicească și căutarea lui Hristos, Biserica ne ajută în aceste zile atât prin slujbele care se săvârşesc, prin Sfintele Taine, în special Taina Spovedaniei, cât şi prin îndemnurile pe care ni le aduce, de a pune hrana duhovnicească în locul hranei celei trupeşti și de a pune preocuparea pentru viața noastră sufletească în locul preocupărilor celor de tot felul pentru alţii. De aceea, în aceste zile, şi îndemnul meu este ca fiecare dintre noi să ne vedem de propria noastră viaţă. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica a V-a din Postul Mare – A Sfintei Maria Egipteanca (6 aprilie 2014)