Venind din cameră spre foişor, ca să vă întâlnesc, era să mă împiedic pe trepte. Şi am găsit problema: faptul că nu sunt egale. La o casă contează foarte mult treptele, care pot fi atât o podoabă, cât şi un mare ajutor, dar pot fi şi o cursă. În viaţa duhovnicească e la fel. E foarte important, ca îndemn, să avem un ritm de viaţă foarte clar. Cu atât mai mult cu cât, atât în viaţa cotidiană, cât şi în viaţa duhovnicească, nu urci şi nu cobori singur pe trepte. Cu unele excepţii, noi încercăm de obicei în viaţa duhovnicească tocmai să nu avem un ritm. Mai ales la tinereţe, atunci când avem timp, am face totul dintr-o dată, am vrea să ajungem direct în cer, iar când nu avem chef, nu mai facem nimic. Iată unul dintre pericolele vieţii duhovniceşti. Nu poţi să urci spre Dumnezeu decât dacă […]
Daily Archives: 24/01/2020
Fără a încerca să separăm întru totul cele trei momente ale întoarcerii fiului risipitor (ele regăsindu-se unul în altul), observăm că primul, şi anume venirea în fire, îi opreşte căderea, întoarcerea spre casă îl ţine într-o permanentă trezvie, iar momentul întâlnirii realizează totala participare şi identificare a fiului cu iubirea tatălui şi, în acelaşi timp, identificarea cu sinele ontologic. Dacă dreapta socoteală şi trezvia sunt capabile să ne scoată din ţara robiei şi să ne călăuzească spre pământul făgăduinţei, ele îşi află împlinirea şi puterea în Iubirea dumnezeiască concretizată prin dăruirea de sine. Pentru că ce altceva este nevoinţa, decât manifestarea Iubirii în spaţiul libertăţii? Ajunşi în faţa unui Dumnezeu ce S-a angajat cu viaţa Sa la mântuirea noastră, nu mai putem rămâne indiferenţi. Stând înaintea răstignirii Domnului, nu poţi rămâne spectator. Ori te urci cu Hristos pe cruce, ori te faci părtaş cu cei ce-L răstignesc. Sau, […]
Viaţa omului, în profunzimea realităţii ei, se exprimă prin sufletul care îşi manifestă existenţa sa numai într-o relaţie inter-personală cu Creatorul. A-L urma pe Hristos Mântuitorul nostru nu înseamnă numai a imita, a împlini cu fidelitate poruncile Lui ca pe nişte precepte morale care în mod miraculos trebuie să ne ducă la anumite rezultate precise, ci a petrece într-o continuă prezenţă a lui Dumnezeu în noi şi a noastră înaintea Lui, dacă se poate în El. Împlinirea poruncilor îl duce pe tânărul bogat până la Hristos, îl duce până la Viaţă, dar nu poate să-l aşeze în Ea; mai lipseşte ceva: conştiinţa unicei apartenenţe, a singurei realităţi a vieţii noastre, Dumnezeu. Dacă dreapta socotinţă îl întoarce mereu pe om cu faţa către Dumnezeu, chiar şi când se află în relaţie cu cele create, conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi a existenţei omului prin El îl menţine alipit de Acesta. Cuvintele Arhanghelului […]
Pentru a putea împărtăşi împreună câteva gânduri şi despre misiunea mânăstirii în lume şi implicarea ei în pastoraţie, ar trebui mai întâi să identificăm locul monahismului în viaţa Bisericii. Ca şi parohia, mânăstirea a apărut în forma cunoscută tot ca o manifestare a nevoii de trăire religioasă, până la cele mai înalte precepte ale Evangheliei. Principala îndeletnicire a monahului este de a trăi după Evanghelie, după Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Nu înseamnă că numai monahul este preocupat de împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, dar aş putea spune că numai el este perceput ca atare, pentru că îi auzim adeseori pe credincioşii prea puţin preocupaţi de viaţa religioasă adresându-se celor râvnitori: „Te porţi ca un călugăr”. Astfel putem înţelege că mânăstirea este o comunitate de credincioşi grupaţi în jurul Bisericii şi călăuziţi de Evanghelie, având ca preocupare principală viaţa liturgică şi comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea Mântuitorului adresată Tatălui: „Nu mă rog să-i […]
M-am gândit să vă vorbesc despre neîncetata rugăciune. Sigur că este un titlu foarte pretenţios. Poate mai pretenţios ar fi fost dacă aş fi numit-o rugăciunea neîncetată, pentru că rugăciunea neîncetată se referă strict la o anumită parte, la o anumită formă a rugăciunii, şi anume la rugăciunea inimii, la rugăciunea lui Iisus, la experienţa mistică a Duhului Sfânt, la ultimele trepte, dacă putem numi ultimele trepte cunoscute de noi, pentru că altfel treptele continuă în infinitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, ultimele trepte cunoscute de noi prin experienţa marilor Părinţi, în urcuşul de îndumnezeire a omului. Din început vreau să subliniez că nu mă refer la această rugăciune în mod special, chiar dacă o s-o amintesc, pentru că e prea pretenţioasă, atât pentru mine ca să vă vorbesc, cât şi – dacă-mi permiteţi s-o spun – pentru dumneavoastră care mă ascultaţi. Pentru mine pentru că nu am experienţa acelei rugăciuni, chiar […]
Toată lucrarea care devine rugăciune trebuie să aibă la temelia ei aşezarea, liniştirea omului în Dumnezeu. “Opriţi-vă (liniştiţi-vă) şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul”(Ps 45, 10). Mai înainte de a începe lucrarea duhovnicească, trebuie să înceteze căderea. Cuvintele Arhanghelului Mihail, care au oprit căderea îngerilor, răsună şi pentru noi ca temelie a oricărei lucrări: “Să stăm bine…”. Parafrazând parcă cuvintele Mântuitorului, Sfântul Antonie cel Mare va zice: “Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce va să facă: seceră, cuţit sau topor?…”(Patericul, Antonie 37). Experienţa tragică a căderii îngerilor, continuată de Adam, nu încetează până în zilele noastre. Acest neastâmpăr înseamnă nu altceva decât întoarcerea omului de la faţa lui Dumnezeu spre propriile judecăţi, spre propria-i voinţă. Nu faptele îl vor duce pe om la cădere, aruncându-l în afara lui Dumnezeu – de cele mai multe ori, omul nici nu ajunge la adevărata faptă -, ci lipsa […]