O adâncă umanitate şi un creştinism viu străbate prin toate povestirile, dezvăluind în chip minunat adâncul sufletului acestui mare scriitor creştin, supranumit de conaţionalii săi “sfânt al slovelor”, care şi-a construit întreaga operă ca pe o citadelă monahală în care să-I slujească lui Dumnezeu.
Misiune
494 posts
Toţi dau şi primesc. Înaintează necontenit din slavă în slavă. De la o sinaxă liturgică la o nouă sinaxă liturgică. Toate au devenit Liturghie.
♦Ne aflăm în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, ultima din cele cinci duminici care fac parte din Postul Mare și care ne pregătesc pentru a-L putea întâmpina pe Hristos și a intra împreună cu El în Ierusalim. Această etapă pregătitoare accentuează tot mai mult, cu fiecare duminică, marele plan al lui Dumnezeu. Dintru început aş vrea să subliniez, fără a speria pe cineva, că el este opus planurilor noastre, ale celor care vorbim sau care ascultăm cuvântul Lui. Observăm şi în Evanghelia de astăzi că Hristos este în afara planurilor noastre şi aşteaptă ca noi să intrăm în planul Lui. Aceasta este a treia oară când Hristos le prezintă ucenicilor Săi acest plan. Sigur, am putea spune că Domnul prezintă această situaţie ca fiind planul diavolului, care unelteşte, creează intrigi și situaţii de aşa manieră, încât să-şi atingă scopul, şi anume acela de a-L duce pe Hristos în iad. Îi avea […]
“Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10, 38). Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul, a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de […]
De ce să citim încă o carte având ca tematică rugăciunea? Pentru că, deși am mai citit, suntem tare departe de-a ne ruga cum se cuvine. Tot cu buzele rostim cuvintele, tot cu degetele ne facem semnul Sfintei Cruci, tot în genunchi stăm așezați, dar mintea ne este fugară pe cine știe ce meleaguri străine, iar inima ne-a rămas în continuare rece ori abia a început să se încălzească. Să corectăm această tristă stare de fapt a lucrurilor lecturând „Rugăciunea inimii”, carte ce s-a vândut „ca pâinea caldă” în Franța și care a fost tradusă recent și în română de către Florin Caragiu. Autorul ei, Ieromonahul Ioan, egumenul Schitului Sainte-Foy din Cévennes, are o îndelungată practică în rostirea rugăciunii și cu smerenie ni se adresează în scris pentru a ne spori calitatea modului cum ne adresăm Domnului. Așa cum bine remarcă în prefața cărții Mitropolitul Serafim, ierarhul ortodox român al […]
♦Buna-Vestire nu este altceva decât răspunsul pe care Dumnezeu îl dă omului care s-a pregătit pentru venirea Lui. Domnul a promis: „Şi vom veni la el şi locaş la el Ne vom face”. La cine va veni Dumnezeu? La cel care Îl iubește pe El: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el”. De obicei, noi spunem că iubim când socotim că suntem plini de iubirea celuilalt. Dar a iubi înseamnă a înseta de celălalt, a te pregăti în vederea primirii celuilalt sau, cum spune Domnul, a păzi cuvântul Lui. Toată Legea Vechiului Testament nu era altceva decât o pregătire a omenirii în vederea primirii lui Hristos. Şi nu era numai o împlinire a unor precepte morale, ci pregătirea însemna mai mult. Mi se pare cutremurător, dar în acelaşi timp spectaculos, cum Dumnezeu […]
Când Mântuitorul Hristos îi osândea pe farisei că se roagă pe la răspântii sau că atunci când postesc îşi smolesc feţele, nu ni se spune că nu posteau. Poate că posteau. Păcatul lor consta că arătau în afară mai mult decât erau în realitate, se lăudau cu postul lor, se lăudau cu rugăciunea, se lăudau cu virtutea. Or, virtutea este subsumată totdeauna virtuţii principale care se numeşte smerenie. Smerenia înseamnă şi simţul măsurii, bună-cuviinţă; nici pe departe să nu pari mai mult decât eşti. De aceea, încă o dată, postul, fără îndoială, ceea ce spuneam şi ieri, îl face fiecare după putinţa lui. Afirmam că nu e greu să posteşti, dar dacă eşti bătrân, dacă eşti bolnav – şi ştiu de la maică-mea, care era foarte credincioasă, era bătrână şi prăpădită de bolnavă, dar nu era în stare să bea un pahar cu lapte sau să mănânce un ou în […]
Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Mitropolitului Bartolomeu Anania, Părintele Profesor Dr. Ioan Chirilă de la Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a susţinut, în data de 14 martie 2021, o conferinţă la mânăstirea noastră, în care a evocat personalitatea şi opera marelui ierarh.
♦În duminica aceasta, Biserica ne pune înainte o dublă sărbătoare, așa cum observăm că va mai fi și în alte duminici din Post, când se vor citi câte două evanghelii. Astăzi am ascultat mai întâi tămăduirea slăbănogului, din Evanghelia de la Sfântul Marcu, una din primele minuni săvârşite de Domnul în Capernaum, patria Sa adoptivă. Două lucruri aş vrea să subliniez în ce priveşte prima evanghelie. Hristos îl tămăduieşte pe acest bolnav privind „la credinţa lor”, o credinţă în acţiune, a unor oameni care au atâta credinţă, încât urcă pe acoperiş și îl desfac. Dacă cineva ne-ar spune să ne demolăm casa, promițându-ne că ne construiește alta, am crede? Veţi zice că depinde de cine spune. Da, Hristos ne spune să ne demolăm viaţa noastră, zidită pe o temelie străină, şubredă, ca să ridicăm cu El altă zidire, să ieşim din paradisul acesta lumesc în care tot vrem să ne […]
♦Prima parte a Triodului ne introduce în atmosfera lucrării de mântuire la care suntem invitaţi să participăm și noi. Această lucrare a început în rai, o dată cu crearea protopărinților de către Dumnezeu: Adam din pământ, iar Eva din Adam. Apoi Dumnezeu a zidit o grădină, pe care le-a dat-o ca s-o lucreze și s-o păzească. Ei nu erau lucrători de pământ, doar culegeau roadele. Atunci ce trebuia să lucreze omul? Relaţia sa cu Dumnezeu şi cu semenul său. Şi cum să păzească grădina? Păzindu-se pe sine, căci ce altceva putea să păzească Adam, decât cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Adam păzea cuvântul lui Dumnezeu, acesta îi aducea accesul la pomul vieţii şi, prin pomul vieţii, accesul la cunoaşterea binelui şi a răului. Iată de ce Sfinţii Părinţi ne învaţă că Dumnezeu este ascuns în poruncile Lui şi cine păzeşte poruncile Lui L-a cunoscut pe Dumnezeu. Nu că Îl va cunoaşte, […]
♦Deja am petrecut prima săptămână din perioada Triodului, o săptămână foarte specială prin faptul că am avut dezlegare la toate, de parcă ne-am fi aflat în situaţia fiului celui mai mic, căruia i s-a dăruit totul. Oare Dumnezeu chiar vrea să ne încerce? Ne pune la îndemână totul şi noi să facem ce vrem? Da, căci aşa ar vrea Dumnezeu, ca noi să vrem ce trebuie. Şi cum să înţelegem aceasta? Evanghelia de astăzi ne prezintă „perla” Sfintei Scripturi, pilda fiului risipitor, în care Hristos sintetizează, pe cât de simplu, pe atât de profund, întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei. ♦Pilda este simplă şi prin abordare, neavând nimic nelămurit sau de neînţeles. Însă problema cea mai grea pentru noi este aceea a finalului neaşteptat. După părerea mea, Hristos nu are un final la această pildă. Finalul trebuie să fim noi. Dacă suntem atenţi, obervăm că […]
♦Biserica pune astăzi început unei noi perioade din viața noastră liturgică, și anume cea a Triodului. Timp de zece săptămâni suntem chemați să trăim altfel, angajându-ne mai mult în viața liturgică. Acest drum duhovnicesc începe cu o scurtă pildă a Mântuitorului, prezentată de Sfântul Evanghelist Luca. Hristos o rostește pentru că îi vedea pe unii dintre cei ce erau în jurul lui purtându-se cu superioritate şi dispreţuindu-i pe ceilalţi. Erau farisei, care făceau parte dintr-o clasă sau, am zice noi, un partid religios. ♦În primul rând, ca să înţelegem pilda aceasta, trebuie să ţinem seama de faptul că fariseii depăşeau chiar şi legea. Dacă iudeii aveau o singură zi de post pe an, fariseii posteau de două ori pe săptămână. „Doamne, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca acest vameș; postesc de două ori pe săptămână”, spune fariseul. Dacă iudeii dădeau zeciuială din untdelemn, […]
Ce-i lipsește în mod fundamental omului contemporan pentru a fi în bună rânduială cu propria-i persoană și cu lumea? Înțelepciunea și virtutea. Prin acestea două se poate cuceri pe sine, poate cuceri pământul, iar în ultimă instanță devine apt să cucerească și cerurile. Despre ce sunt înțelepciunea și virtutea, cum se pot ele dobândi, menține, spori și propaga de la individ la individ vorbește în termeni rafinați Ernest Bernea în cartea lui „Mic tratat de înțelepciune și virtute”. Autorul, mare sociolog, etnograf și filosof, a viețuit în secolul XX, dar, din cauza opresiunii politice la care a fost supus, dimensiunea înaltă a trăirii și a gândirii lui, reflectată în scrieri ce i-au fost cenzurate, i-o cunoaștem cu precădere în zilele noastre. Pe lângă opera remarcabilă, aflată în amplu proces de recuperare, întregire și justă valorizare, a dat României și un fiu, pe renumitul pictor Horia Bernea, artistul al cărui nume […]
♦Biserica i-a cinstit pe sfinţii săi dintru început, un obicei moştenit, de altfel, încă din Vechiul Testament, însă ţinând cont de observaţia pe care Hristos a făcut-o fariseilor. El le-a atras atenţia că ei îi cinstesc pe proroci şi le zidesc mormintele celor pe care părinţii lor i-au ucis, arătând prin aceasta că şi ei s-au făcut părtaşi la uciderea lor. Dacă în Biserica creştină se moşteneşte deci cinstirea oamenilor drepţi, Hristos ne atrage şi nouă atenţia că cea mai mare cinstire pe care o putem aduce sfinţilor este să le păstrăm memoria şi să le urmăm credinţa prin faptele noastre. ♦Sfinţii Trei Ierarhi s-au impus în Biserică, iată, de peste o mie cinci sute de ani, ceea ce s-a datorat faptului că viaţa lor a fost în Duhul lui Hristos, adică plină de Duh Sfânt. Viaţa lor a fost o urmare a Aceluia pe Care Îl mărturiseau şi Îl […]
♦Cuvintele Domnului: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” se împlinesc în Evanghelia de astăzi. Toată viaţa sa, până la întâlnirea cu Hristos, Zaheu Vameşul a căutat să se înalţe, poate şi pentru faptul că era mic de statură. Dar un lucru este clar, şi anume că el a căutat să se înalţe chiar până la a-L vedea pe Domnul. Hristos îi schimbă nu numai concepţia despre relaţia omului cu Dumnezeu, mai precis a lui Zaheu cu El, ci şi traiectoria vieţii. Primele cuvinte sunt definitorii: „Zaheu, coboară-te!” Dacă Domnul ni S-ar adresa nouă cu aceste cuvinte, ce am înţelege? Că nu-L vedem pe Domnul pentru că ne înălţăm pe noi. Mai mult, noi credem de fapt că numai aşa, de la înălţime, putem să vedem mai departe şi putem să-L vedem pe Hristos. Dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată […]
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuie, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos. Este singurul lucru pe care i l-a dat Dumnezeu.
♦Biserica prăznuieşte astăzi Duminica după Botezul Domnului, ca o sinteză a întregii lucrări de mântuire din această perioadă. Astfel, astăzi s-ar putea pune împreună cele trei icoane ale praznicelor Naşterii, Botezului şi Învierii, pentru că toate sunt coborâri în cele mai de jos, aşa cum s-a spus în Apostolul citit mai devreme: „Suitu-S-a la înălţime, robit-a robime, dat-a daruri oamenilor. Iar că S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului?” Toate sunt robii ale robirii. Hristos S-a făcut rob, pentru ca noi să putem deveni robi ai Lui. Hristos Şi-a arătat stăpânirea supunându-Se. De altfel, acesta este mecanismul sau procesul lucrării de mântuire. Aşa lucrează Dumnezeu mântuirea lumii. ♦Hristos Îşi începe predica sa, în mod firesc, aşa cum aţi observat în Evanghelia de astăzi, cu aceleaşi cuvinte cu care şi-a început şi şi-a sfârşit Sfântul Ioan Botezătorul singura sa predică. În ea găsim […]
♦Bucuria Praznicului Naşterii Domnului se adună împreună cu cea a Botezului Domnului ca într-un mănunchi în mărturisirea marelui şi ultimului Proroc al Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul. Ce ştim noi despre Ioan Botezătorul? Dumnezeu l-a vestit prin proroci ca fiind înger în trup şi unicul Lui trimis pentru a propovădui prezenţa Dumnezeului celui viu, întrupat şi coborât în apele Iordanului. Dacă Sfânta Treime este temelie a relaţiei întru smerenie, prin deşertare de sine, iată că Biserica ni-l pune astăzi înainte pe Sfântul Ioan Botezătorul ca model în ce priveşte relaţia sa cu Dumnezeu, dar şi ca îndrumător şi îndreptător al poporului lui Dumnezeu spre o relaţie sinceră, curată şi roditoare cu El. Numai aşa putea poporul lui Israel să fie pregătit pentru venirea Domnului şi pentru vederea Dumnezeului celui viu. ♦Ioan este cel în care se împlinesc cererile tuturor drepţilor şi prorocilor din Vechiul Testament. Dacă Moise şi Ilie I-au […]
♦Unul dintre cele mai mari praznice ale Bisericii noastre, Botezul sau Arătarea Domnului, vine să împlinească ceea ce s-a petrecut la Betleem. De altfel, la început, Naşterea şi Botezul Domnului au fost prăznuite împreună. Chiar dacă în secolul al IV-lea au fost separate, ele au rămas totuşi legate. Dacă Hristos nu S-ar fi născut, nu S-ar fi arătat la Iordan. Iar prin Arătarea la Iordan a fost făcută cunoscută oamenilor Naşterea Sa, care a avut loc cu 30 de ani mai înainte. ♦Observăm că sunt trei morminte şi trei coborâri în adânc ale lui Hristos, două în pământ, la Betleem şi la Golgota, şi una în apă, la Iordan. Astfel că icoana Botezului arată şi ea o coborâre în mormânt. În toate cele trei acte de coborâre, Hristos S-a dezbrăcat de slavă şi S-a golit de Sine. Mai întâi S-a deşertat pe Sine ca să Se îmbrace în trup omenesc, […]
♦Aflându-ne în Duminica dinaintea Botezului Domnului, Biserica ne pregăteşte, ca de obicei, pentru marele Praznic al Arătării sau Botezului Domnului la Iordan. De altfel, însuşi Praznicul este o pregătire, pentru că orice slujbă ne pregăteşte pentru următoarea slujbă, aşa cum şi viaţa aceasta nu este altceva decât o pregătire pentru viaţa veşnică. Pregătindu-ne astfel pentru acest Praznic al Epifaniei, al Arătării Domnului, se cuvine să subliniem faptul că Dumnezeu împărăţeşte prin frumuseţea prezenţei Sale. Dumnezeu stăpâneşte umplându-ne de plinătatea vieţii Sale. Împărăţia lui Dumnezeu este prezenţa Lui în mijlocul nostru. De altfel, numele lui Hristos, Emanuel, dat de către înger şi prorocit încă din Vechiul Testament, acest lucru înseamnă: Dumnezeu este cu noi. El S-a născut cu un singur scop: să fie cu noi. ♦Iubiţii mei, dorinţa de a-L avea pe Dumnezeu se află în orice suflet. Setea după Dumnezeu o putem descoperi în viaţa oricărui om, oricât ar fi […]
♦Încă din primele momente ale vieţii Sale, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, simte păcatul omului. Chiar din momentul naşterii Sale, El percepe răutatea lumii. Frigul, mirosul greu al peşterii din Betleem, însăşi peştera – toate seamănă tare mult cu sufletele noastre. Hristos vine cu căldura Sa, avându-i alături pe Maica Preacurată şi pe Dreptul Iosif. Era de ajuns ca să poată să rămână în peştera din Betleem. Problema este că nici acolo n-a avut loc până la urmă, între dobitoace. El n-a găsit loc în toată Iudeea. De aceea, putem spune că Hristos Şi-a asumat crucea încă de la naştere. El a trebuit să fie străin între ai Săi, pe acest pământ pe care nu numai că l-a creat, dar căruia îi era singurul Stăpân. Nouă ni l-a dat doar ca împrumut, pentru ca să-l folosim o vreme, astfel încât pe el, aşa ca şi într-o şcoală, să învăţăm cum […]
Duminica după Nașterea Domnului ne pune înainte un eveniment destul de tulburător, dar foarte important pentru noi, prin care ni se arată cum s-a raportat lumea de atunci la Hristos, dar atrăgându-ne atenția și la felul cum se raportează lumea de astăzi la El și implicit cum poate să Se raporteze Dumnezeu la unii ca noi. După ce magii au ajuns să-L întâlnească pe Fiul lui Dumnezeu, noul Împărat al lui Israel, ei s-au pregătit pentru întoarcerea spre împărățiile lor. Drumul lor trecea prin Ierusalim, Betleemul fiind la câțiva kilometri de acesta. Însă ei au primit prin vis sfatul de a nu se întoarce prin Ierusalim, adică pe la Irod, ci de a alege o altă cale, pentru că Irod caută să ia viața Pruncului. Nu înseamnă că astfel ei evitau planul lui Irod, dar pericolul era ca acesta să le ia și viața lor. De aceea, îngerul îi îndeamnă […]
Lucru bun şi bine-plăcut este a slăvi toate cele săvârşite pentru noi, în chip dumnezeiesc-omenesc, din partea lui Hristos, Mântuitorul nostru. Căci sunt minunate şi uimitoare. Şi de ce n-ar fi cu putinţă, de vreme ce Dumnezeu S-a amestecat cu oamenii şi S-a făcut cunoscut lor, şi a fost îngăduitor în toate, ca om, şi poruncile Legii a săvârşit, şi a le împlini a poruncit, pentru ca cele din partea Lui, cele pline de har şi de adevăr, să ni le dea în schimb? Ceea ce e lucru minunat – şi cuvântul de faţă o arată – aceasta este: tăierea-împrejur cea de a opta zi de după Naştere şi ivirea fără de moşire a lui Hristos cel născut.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
„Sfinţii sunt nişte oglinzi preţioase, strălucind de curăţenie, în care se reflectă frumuseţea, puterea şi măreţia Persoanei lui Hristos. Sfinţii sunt roadele Pomului Vieţii. Pomul este Hristos, iar roadele sunt Sfinţii. Precum strugurii din vie, aşa au crescut Sfinţii din Hristos. Există două căi, şi amândouă sunt bune: de la Hristos la Sfinţi, şi de la Sfinţi la Hristos. Sfinţii se explică prin Hristos, iar Hristos este mărturisit de Sfinţii Lui.” (Sf. Nicolae Velimirovici) ————————– (Propunere de lectură: Remus Rădulescu, „Mari Sfinţi ai Ortodoxiei”, Editura Meteor Press) Ce carte este mai potrivită pentru a fi lecturată azi, decât „Vieţile Sfinţilor”? Şi când zic „azi”, nu mă refer doar la sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor” din duminica aceasta, ci am în vedere sensul mai larg al „zilelor noastre”, al vieţii noastre cotidiene. Am în faţă cartea „Mari Sfinţi ai Ortodoxiei”, care mi-a atras atenţia prin faptul că nu este un volum exhaustiv care […]
Dar noi, fraților, în vremea postului și a rugăciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr și pe drept avem, fie că doar socotim că avem, și să fim cu toții oameni evlavioși, să gândim mai mult unii despre alții sub îndemnul dragostei și al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind noi în sine și cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude și fără de prihană.
În această pagină vă recomandăm cu drag cărțile citite de noi. Pentru a vedea prezentarea fiecărei cărți, vă rugăm să faceți click pe imaginea respectivă.
Viaţa Părintelui nostru Gavriil Miholca ar trebui evocată în fiecare zi, nu pentru el, fiindcă Dumnezeu l-a preaslăvit. De altfel, fiecare om al lui Dumnezeu nu aşteaptă cinstire de la oameni, căci, aşa cum spune Domnul, ceea ce este cinstit înaintea oamenilor devine urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este urâciune înaintea oamenilor, iată, se împărtăşeşte de cinstea lui Dumnezeu. Nu Părintele are nevoie să fie în memoria noastră, ci noi avem nevoie să purtăm astfel de oameni în sufletele noastre. Prin modelul vieţii lor, aceştia ne sunt şi nouă mai mult decât pildă, mai mult decât drum spre Dumnezeu; ei devin cale a lui Dumnezeu spre noi.
♦Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ne prezintă o Evanghelie care schimbă viziunea asupra vieţii nu numai pentru Sfinţii Apostoli, ci şi pentru toţi cei care vor crede în Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu ne înfăţişează astfel o atitudine categorică a Fiului lui Dumnezeu, luată faţă de Apostoli. Mai întâi, în capitolul 8, Hristos face prima vestire a Patimilor Sale, explicând lămurit că Fiul Omului va fi dat în mâna oamenilor păcătoşi, care Îl vor osândi la moarte şi Îl vor răstigni, dar a treia zi El va învia. Sfântul Apostol Petru Îl ia pe Hristos de-o parte şi Îi spune: „Vezi să nu Ţi se-ntâmple Ţie una ca aceasta!”, adică fereşte-Te, ai grijă. Hristos pronunţă atunci cuvinte pe care nu le-am fi aşteptat poate niciodată să fie adresate de El unui ucenic: „Mergi înapoia Mea, satano, că sminteală Îmi eşti!” Apoi, pentru ca ucenicii să nu se clatine şi mai […]
Are şi lemnul Crucii un fruct, dar e contrar celui din care au gustat strămoşii. E fructul puterii de înfrânare şi de răbdare. Fructul prin care se întăreşte spiritul nostru în libertatea lui şi prin care ne suim la Dumnezeu, la un cer mai înalt, la comuniunea cu Dumnezeu
Veniţi toate neamurile, tot neamul omenesc şi toată limba, toată vârsta şi toată vrednicia, cu veselie să prăznuim naşterea bucuriei cea a toată lumea. Că dacă elinii, cu minciuna drăcească şi cu basme, care fură mintea şi întunecă adevărul şi vatămă, pe toata viaţa, cinsteau naşterea împăraţilor, jertfe aducând fiecare după putere, cu atât mai vârtos noi se cuvine să cinstim Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a înnoit tot neamul omenesc şi amărăciunea Evei în bucurie a schimbat-o.
♦„Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, îngerilor şi oamenilor” – Epistola I către Corinteni, capitolul 4, versetul 9. Aşa a început Apostolul ce s-a citit la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, făcând într-un fel introducerea în tema principală a Evangheliei de astăzi: tămăduirea unui tânăr demonizat sau lunatic. În primul rând, aş vrea să mă leg de faptul că un tânăr poate fi îndrăcit. Orice copil este dăruit de Dumnezeu cu toate capacităţile de care are nevoie pentru mântuire. În mod firesc, lupta vieţii, care ar trebui să înceapă la maturitate, este amânată de obicei de către părinţi prin grija pe care le-o poartă copiilor lor. Însă în toate vremurile au fost tineri care s-au aruncat în această luptă cu sau fără voia lor, gustând de timpuriu din amarul […]
♦Pentru Hristos era firesc să umble pe apă, fiindcă aceasta era creația Lui. El știa cum a compus-o și deci cum să se poarte cu ea, cum să Și-o supună. Dar de ce vroia Petru să meargă și el pe apă? Putea el s-o facă? Aici este o taină. Legile fizicii, așezate de Dumnezeu în creaţie, nu-i permiteau să umble pe mare. Şi totuşi Petru a pășit pe apă şi nu s-a scufundat. De ce? Pentru că era cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos. El credea în puterea lui Dumnezeu, care venea prin poruncă. E drept că el este cel care a cerut, dar Dumnezeu i-a poruncit: „Vino!” Petru știa că fără poruncă nu primește har. Oare de ce l-a chemat Hristos, știind cât de nestatornică era în acel moment inima lui Petru? Cu câteva clipe înainte se temea, ca și ceilalți ucenici, nu mai avea nicio speranță văzând vânturile […]
Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului, este cel dintâi model de viaţă călugărească. Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie.
♦Minunile săvârşite de Domnul și prezentate în Evangheliile duminicilor din această perioadă au ca scop vindecarea oamenilor, începând de la alungarea demonilor, până la înmulţirea pâinilor sau umblarea pe mare. Ele izvorăsc din mila lui Dumnezeu faţă de făptura Sa și faţă de cei ce poartă chipul Său. Aşa cum Tatăl cel ceresc priveşte cu drag spre Fiul Său, Care este chipul slavei Sale, tot aşa Hristos, Dumnezeul nostru, priveşte spre noi cu drag şi cu milă. ♦Deși Hristos a avut ca ţintă tămăduirea sufletelor noastre, El niciodată nu a pierdut din vedere grija faţă de viaţa noastră de aici. De aceea, Biserica Îl cinsteşte pe Hristos nu numai ca Mântuitor, ci şi ca Atotţiitor. Această slujire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa intră în planul de mântuire a omului. Putem spune însă că ceea ce simţim noi faţă de Hristos este altceva. De câte ori nu I-am cerut […]
Astfel, întâia după Domnul Hristos, Maica Domnului şi Născătoarea de Dumnezeu a ajuns să cunoască această mare bucurie, să se înalţe cu trupul şi să învieze cu trupul, aşa cum Fiul său a înviat.
Eu zic că dacă cineva ar avea de gând să se înalţe, ca ucenic, împreună cu Cuvântul, pe muntele vederii înalte şi să vadă slava cea neapropiată a împărăţiei aceleia, şi să se învrednicească de arătarea Lui cea văzută şi înţelegătoare, atunci când Îl va auzi pe Hristos, Care mai înainte a glăsuit că în scurtă vreme va veni împărăţia Lui – căci pentru aceasta este Schimbarea la Faţă, întru care Cel neschimbabil a luminat mai presus decât soarele ceea ce este al nostru şi de dragul nostru a asumat –, va hrăni şi va adăpa pe Hristos, Cel ce flămânzeşte şi însetează de mântuirea tuturor.
Dacă pentru Nicolas Arseniev îndrumarea duhovnicească reprezintă o introducere a credinciosului „în taina participării la Crucea lui Hristos”, ca „fiind singura cale de unire cu Hristos”, Vladimir Lossky consideră că şcoala harismatică a stăreţismului, aşa cum s-a dezvoltat la Optina, are la bază „descoperirea gândurilor” şi dezvăluirea celor mai ascunse unghere ale sufletului, astfel încât persoana care se mărturiseşte, „slobodă de piedicile ei ascunse, să poată înflori în har”.
♦În Evanghelia de astăzi putem observa, dintru început, că Hristos leagă în mod direct boala celui slăbănog de starea lui sufletească, adică de păcatele lui. Şi, dacă altădată Hristos, vindecând un orb, răspundea ucenicilor că n-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut așa ca să se arate slava lui Dumnezeu, iată că acum Domnul arată lămurit că omul suferă din cauza păcatelor. Sigur, nici ucenicii nu-L întreabă acum despre acest lucru şi nici Hristos nu caută să îl vădească pe om într-un mod ruşinos, ba dimpotrivă, El îi arată calea de ieşire. Pe când noi, chiar şi celor dragi ai noştri, atunci când greşesc, noi le arătăm cum au căzut, de parcă ei n-ar şti şi n-ar simţi pe propria lor piele. Nu, Hristos arată omului cum se poate ridica. Calea aceasta a ridicării este una clară pentru Hristos şi ar trebui să fie clară şi pentru […]
♦Ceea ce Îl surprinde pe Hristos în Evanghelia de astăzi şi ceea ce ar trebui să ne uimească şi pe noi este credinţa sutaşului. Hristos nu spune că era o credinţă mare, dar cuvântul Lui este atât de surprinzător, încât ne pune pe gânduri: „Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă!” Cum să înţelegem aceasta? Apostolii erau israeliteni. În Israel, Hristos pune bazele Bisericii Sale. Pe acest Israel se va clădi toată misiunea Sa, pentru că poporul lui Israel era pregătit pentru această misiune. Deci era multă credinţă în Israel. Să ne gândim numai la Dreptul Simeon sau la oricare dintre cei care au fost în jurul Domnului. Să nu credeţi că Hristos a vrut să spună că în Israel nu era credinţă. În altă parte oricum nu era. Şi totuşi, Hristos spune lămurit că în Israel nu a aflat „atâta” credinţă. Cum era această credinţă? Era mare, multă […]
♦A doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, închinată cinstirii Sfinţilor Români, ne pune înainte Evanghelia chemării apostolilor. Chiar dacă trebuie să vedem sfințenia ca fiind mai mult decât viaţa biologică, ea nu este însă dincolo de viaţa noastră, pentru că a fi sfânt înseamnă a trăi o viaţă normală, sfințenia fiind singura soluţie de a ne trăi viaţa pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu și, în mod firesc, sunt şi prietenii noştri. Dacă Dumnezeiescul nostru Mântuitor le-a spus ucenicilor Săi: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”, prin Duhul Sfânt, ucenicii au acces nu numai la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, ci și la adevărata și singura viaţă care merită să fie trăită. De aceea, chemarea […]
♦„Cel însetat să vină la Mine şi să bea!” Acestea sunt cuvintele pe care Hristos le adresează mulţimii tot într-o zi de sărbătoare, numită la evrei „Sărbătoarea Corturilor”, în care, după rânduielile lor, ei invocau puterea lui Dumnezeu pentru a le dărui roade câmpului și bunăstare materială, dar și mulțumindu-I pentru cele primite. Într-un cuvânt, ei chemau puterea lui Dumnezeu peste viaţa lor de aici. În această zi, noi prăznuim a opta duminică după Înviere. Dacă socotim, în ordinea zilelor creaţiei, că ziua Învierii este a opta zi de la creaţie, iată că, în a opta duminică, Dumnezeu a socotit să pună temelia Bisericii Sale. Aceasta nu este altceva decât un nou început al vieţii petrecute de protopărinţii noştri în rai. ♦Omului i-a fost zidită în fire capacitatea de cunoaştere, până la cunoaşterea de sine. Adam avea suficiente cunoştinţe ca să dea nume tuturor vieţuitoarelor pământului după felul lor. În […]
♦Un gând pe care vi l-am mai împărtăşit anii trecuţi de Înălțarea Domnului a fost acela că prin praznicul de astăzi suntem și noi chemaţi să ne înălţăm mintea şi inima spre cele cereşti. Aş vrea să duc acum gândul mai departe, pentru că nu este suficient doar ca raţiunea şi sentimentele noastre să se înalţe spre Dumnezeu. În primul rând, aş vrea să ţinem seama de faptul că Hristos făgăduieşte ucenicilor că va rămâne cu ei. Este foarte important să înţelegem că Hristos este cu noi, deoarece, prin trimiterea Duhului Sfânt, El oferă ucenicilor şi tuturor celor ce vor crede într-Însul o altă experienţă și, mai mult decât atât, o altă vieţuire împreună cu El și o altă trăire a Sa împreună cu noi. ♦Chiar dacă prin faptele noastre nu ne înălţăm spre Domnul, mintea trebuie să tragă întreaga fire spre Dumnezeu, iar inima să tânjească spre El, aşa […]
Dar cum creşte Hristos în noi? Mai bine să vedem cum trebuie să mă micşorez eu, că este mai uşor de înţeles, căci lucrul este acelaşi: dacă mă micşorez eu, apoi sigur creşte Hristos; şi dimpotrivă, dacă cresc eu, se micşorează Hristos. Nu se poate să cresc şi eu şi Hristos în acelaşi timp, cele două creşteri sunt potrivnice una alteia. Aşadar, El creşte numai dacă mă micşorez eu. Iar cum să mă micşorez eu, ne-a arătat-o sfântul Ioan Botezătorul. Dar mai întâi să nu uităm că omul este îndoit: trup şi suflet, amândouă deci trebuie micşorate.
Deși mintea noastră omenească nu înţelege taina Sfintei Treimi, totuşi este chemată nu numai să o înţeleagă, ci, mai mult, să participe la viaţa Sfintei Treimi, la viaţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă Biserica.
Astăzi facem pomenirea morţilor. O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.
♦Şi iată că Hristos o ajută pe femeia samarineancă să realizeze că stă în faţa lui Dumnezeu. „Dacă ai şti Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», ai cere tu de la El şi ţi-ar da apa cea vie”, care îl face pe cel ce o bea să nu mai înseteze niciodată. Apa cea vie este cea care ne face să nu mai căutăm în altă parte, care nu numai că ne ţine aproape, dar ne face să înţelegem că din ea putem să bem, şi merită să bem, şi e necesar să bem mereu. Apa aceasta nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Pentru că iată ce mai spune Domnul: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Cuvântul lui Dumnezeu este cel care dă viaţă, este izvorul vieţii noastre, este apa cea vie din care, iată, […]
Ascensiunea duhovnicească, din păcate, este percepută de noi doar în latura ei de nevoință, dar cea mai importantă parte a ei este descoperirea, bucuria, împlinirea. De obicei lucrurile stau astfel. Atunci când avem de descoperit ceva, de studiat ceva ce ne place, ce ne dorim foarte mult, oare nu depunem efort?
♦Atunci când abordăm relaţia cu Dumnezeu, începem prin a recunoaşte adevărul, care nu este o descoperire a noastră, ci există în noi, în viaţa noastră. Cu dreptate şi cu adevăr lucrează întregul univers. Noi respirăm adevărul şi, totuşi, iată o schizofrenie, nu-l recunoaştem de multe ori. Hristos, Adevărul, nu numai că nu Se poate separa de adevăr, dar Şi-a asumat să suporte până la capăt urmările adevărului firii căzute în păcat, coborându-Se până la iad. De aceea, un lucru foarte important pentru noi toţi este să fim cu Hristos Care, fiind Fiul lui Dumnezeu, a devenit şi Fiul Omului şi Care S-a coborât în mormânt. Dacă tâlharul de pe cruce recunoaşte Adevărul în Iisus Hristos şi Acesta îl eliberează de păcatele sale, prin asumarea lor detaşându-se chiar de suferinţă şi de moarte, iată că femeile mironosiţe care vin la mormânt abordează şi ele tot în adevăr întreaga lucrare a lui […]
♦Pentru că în predicile pe care vi le adresez amintesc adeseori cuvântul „pregătire”, aş putea socoti că această pregătire atinge astăzi apogeul emoţiei duhovniceşti. Atunci când cinstim pe cineva foarte mult, arătăm aceasta în măsura în care noi ne pregătim pentru a întâlni persoana respectivă. Astfel, în primul rând, gândurile noastre se adună în jurul acestei întâlniri, emoţiile invadează inima noastră și este bine ca ele să se descarce în acţiuni care au în vedere această întâlnire. Mai spuneam că omul se pregăteşte mai mult sau mai puţin, într-un timp mai îndelungat sau mai scurt, aşa încât poţi să măsori cinstirea pe care o dă cineva unei întâlniri după cât îl preocupă și după cât timp alocă acestei pregătiri. Însă apogeul îl atinge momentul mişcării în care şi unul, şi altul, deci nu numai cel ce vine, ci şi cel ce aşteaptă, se pun în mişcare, primul plecând și cel […]
O, tu, sfințenie, cea mult râvnită de creștini, îmbracă-mă ca o mantie și dă strălucire sufletului meu! Oare câți dintre noi n-am putea exclama așa, pe măsură ce înaintăm sau de multe ori staționăm pe drumul spre mult râvnita mântuire? Poate adesea chiar strigăm astfel cu glas tare sau măcar în forul nostru interior ca să găsim resurse de a nu abandona calea începută și a putea să-i depășim numeroasele obstacole ajungând la țintă. Despre sfințenie, ca mantie strălucitoare ce îmbracă sufletul omului, e vorba, cu vârf și îndesat, nu cu lingurița, în cartea „Chipuri ale sfințeniei” izvorâtă din penița lui Ciprian Voicilă. Autorul, dublu licențiat în sociologie și psihologie, activând profesional în cadrul Muzeului Țăranului Român, s-a impus în spațiul public, printre altele, și ca vrednic semnatar al mai multor cărți, inclusiv cu profil teologic. Prin cea de față ne aduce în atenție biografiile și învățăturile unui număr de […]
♦Dacă în alte culturi și în alte tradiţii se vorbeşte despre iniţiere, Biserica ne învață că întreaga noastră viaţă, mai ales cea religioasă, este o pregătire pentru a putea să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Iată că şi Postul cel Mare, în mod special, are această dimensiune şi anume ne introduce în viaţa din rai, cea în care au fost aşezaţi protopărinţii noştri Adam şi Eva. Raiul nu era decât pământ, cu tot ceea ce a creat Dumnezeu pe el, cu ceea ce, de altfel, există şi acum. Diferenţa între grădina raiului şi restul pământului era aceea că, deşi Dumnezeu Se afla peste tot în rai, dar şi peste tot pământul, prezenţa Lui era percepută de om, şi prin el de întreaga creaţie, atât de mult, încât omul trăia mai mult prezenţa lui Dumnezeu decât a propriei sale persoane. Veţi zice: Cum se poate aceasta? Să ştiţi că și eu, […]
Adevărat a înviat! Şi ne aduce nouă toate veşnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste şi dreptate, despre păcat şi moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului şi asupra iadului, despre timp şi despre veşnicie, despre Mântuitorul şi mântuire...
♦De ce avem nevoie, în viaţa noastră, de adevărurile dreptei credințe? Duhul Sfânt, prin Biserică, a apărat adevărurile revelate de Hristos, pentru că ele sunt mântuitoare și iată că, în a doua Duminică a Postului, Biserica ne arată cum ne mântuiesc aceste adevăruri. Îl cinstim astăzi pe Sfântul Grigorie Palama, care în secolul al XIV-lea, în duh şi într-un gând, într-o suflare cu întreaga Biserică, a statornicit încă un adevăr. Acesta încă nu era așternut în scris, pentru că în acea perioadă Apusul, după 250 de ani, profitând de primejdiile în care se afla Bizanţul din cauza musulmanilor, a încercat să impună noi păreri despre lucrarea de mântuire și despre cum îl ajută pe om adevărul de credinţă. În special printr-un reprezentant al Bisericii Occidentului, Varlaam, aceasta a arătat că mântuirea este realizată de către Biserică prin împărtășirea harului adăugat. Biserica Ortodoxă, prin cele şapte sinoade ecumenice, avea exerciţiul mai […]
Aceasta prăznuim astăzi: unirea lui Dumnezeu cu oamenii, îndumnezeirea firii omeneşti, înnoirea chipului nostru, schimbarea în ceea ce este mai bun, înălţarea şi suirea noastră la ceruri.
♦Cel care ar trebui să ne surprindă de la început în pilda aceasta nu este fiul, ci tatăl. Întotdeauna Dumnezeu ne surprinde. Şi zic aceasta pentru că nu fiul este cel care aduce noutatea, cerând să i se împartă averea, ci răspunsul tatălui, care a fost de acord s-o împartă. Tinerii ar zice că este un tată adevărat, un părinte cum ar vrea oricine să aibă. Da, şi eu zic la fel. Astfel de părinţi ar trebui să fim cu toţii. Însă şi tinerii, când ajung părinţi, nu mai sunt de acord, zicând ca și noi acum: Cum să îl las pe copil să împrăştie, să-mi prade munca sau, mai grav, să-l las să rătăcească? Însă instinctul copilului este corect. El vrea să fie liber. Şi este interesant că nu din pricina căderii omul doreşte să fie liber, ci pentru că aşa a fost zidit de Creatorul său, deoarece nu […]
♦La începutul perioadei Triodului, Biserica ne pune înainte o pildă pe cât de cunoscută nouă, pe atât de complexă şi profundă: pilda vameşului şi a fariseului. Hristos începe s-o rostească, cum spune Evanghelistul Luca, către unii care erau încrezuţi, văzându-se drepţi şi privind cu dispreţ pe ceilalţi. Mai întâi, Hristos vorbeşte despre templu: „Doi oameni s-au urcat în templu să se roage”. Ei nu mergeau să se roage la orice oră. Vedeţi, în ziua de astăzi întâlnim foarte des oameni care zic: Părinte, eu nu pot să stau la slujbă, dar mă duc în biserică când sunt singur, ca să fiu cu Dumnezeu. Nu-i nicio problemă, însă de ce nu poţi merge la slujbă? Pentru că acolo oamenii se uită unii la alţii. Dar tu cum îi vezi? Păi nu eşti şi tu unul care se uită la ceilalţi? Ia nu te mai uita la nimeni şi poate nici nu […]
♦Tema acestei pilde este legată, în primul rând, de faptul că fiecare primim talanţi de la Dumnezeu. Nu ştiu dacă rădăcina cuvântului „talent” este comună cu cea a cuvântului „talant”, dar talant înseamnă mai mult decât atât, pentru că pilda talanţilor se referă la toate darurile primite de la Dumnezeu, începând cu viaţa noastră. În sensul cel mai profund al cuvântului, viaţa, cu toate darurile pregătite de Dumnezeu în această lume înainte de a-l crea pe om, nu este altceva decât talantul pe care îl primeşte fiecare dintre noi, cel puţin. Însă trebuie să înţelegem că viaţa aceasta ni s-a dat ca dar fără ca Dumnezeu să ne-o ceară înapoi şi fără a cere socoteală că ne-a dat-o pentru ca prin ea să dobândim ceea ce este netrecător, viaţa veşnică. Iată motivul pentru care, în pilda aceasta, vedem că, pe de-o parte, Dumnezeu împarte daruri şi, pe de altă parte, […]
Predica Părintelui Călin Florea, protopop de Dublin, la Duminica Cananeencei şi la Întâmpinarea Domnului - 2 februarie 2020
Venind din cameră spre foişor, ca să vă întâlnesc, era să mă împiedic pe trepte. Şi am găsit problema: faptul că nu sunt egale. La o casă contează foarte mult treptele, care pot fi atât o podoabă, cât şi un mare ajutor, dar pot fi şi o cursă. În viaţa duhovnicească e la fel. E foarte important, ca îndemn, să avem un ritm de viaţă foarte clar. Cu atât mai mult cu cât, atât în viaţa cotidiană, cât şi în viaţa duhovnicească, nu urci şi nu cobori singur pe trepte. Cu unele excepţii, noi încercăm de obicei în viaţa duhovnicească tocmai să nu avem un ritm. Mai ales la tinereţe, atunci când avem timp, am face totul dintr-o dată, am vrea să ajungem direct în cer, iar când nu avem chef, nu mai facem nimic. Iată unul dintre pericolele vieţii duhovniceşti. Nu poţi să urci spre Dumnezeu decât dacă […]
Fără a încerca să separăm întru totul cele trei momente ale întoarcerii fiului risipitor (ele regăsindu-se unul în altul), observăm că primul, şi anume venirea în fire, îi opreşte căderea, întoarcerea spre casă îl ţine într-o permanentă trezvie, iar momentul întâlnirii realizează totala participare şi identificare a fiului cu iubirea tatălui şi, în acelaşi timp, identificarea cu sinele ontologic. Dacă dreapta socoteală şi trezvia sunt capabile să ne scoată din ţara robiei şi să ne călăuzească spre pământul făgăduinţei, ele îşi află împlinirea şi puterea în Iubirea dumnezeiască concretizată prin dăruirea de sine. Pentru că ce altceva este nevoinţa, decât manifestarea Iubirii în spaţiul libertăţii? Ajunşi în faţa unui Dumnezeu ce S-a angajat cu viaţa Sa la mântuirea noastră, nu mai putem rămâne indiferenţi. Stând înaintea răstignirii Domnului, nu poţi rămâne spectator. Ori te urci cu Hristos pe cruce, ori te faci părtaş cu cei ce-L răstignesc. Sau, […]
Viaţa omului, în profunzimea realităţii ei, se exprimă prin sufletul care îşi manifestă existenţa sa numai într-o relaţie inter-personală cu Creatorul. A-L urma pe Hristos Mântuitorul nostru nu înseamnă numai a imita, a împlini cu fidelitate poruncile Lui ca pe nişte precepte morale care în mod miraculos trebuie să ne ducă la anumite rezultate precise, ci a petrece într-o continuă prezenţă a lui Dumnezeu în noi şi a noastră înaintea Lui, dacă se poate în El. Împlinirea poruncilor îl duce pe tânărul bogat până la Hristos, îl duce până la Viaţă, dar nu poate să-l aşeze în Ea; mai lipseşte ceva: conştiinţa unicei apartenenţe, a singurei realităţi a vieţii noastre, Dumnezeu. Dacă dreapta socotinţă îl întoarce mereu pe om cu faţa către Dumnezeu, chiar şi când se află în relaţie cu cele create, conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi a existenţei omului prin El îl menţine alipit de Acesta. Cuvintele Arhanghelului […]
Pentru a putea împărtăşi împreună câteva gânduri şi despre misiunea mânăstirii în lume şi implicarea ei în pastoraţie, ar trebui mai întâi să identificăm locul monahismului în viaţa Bisericii. Ca şi parohia, mânăstirea a apărut în forma cunoscută tot ca o manifestare a nevoii de trăire religioasă, până la cele mai înalte precepte ale Evangheliei. Principala îndeletnicire a monahului este de a trăi după Evanghelie, după Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Nu înseamnă că numai monahul este preocupat de împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, dar aş putea spune că numai el este perceput ca atare, pentru că îi auzim adeseori pe credincioşii prea puţin preocupaţi de viaţa religioasă adresându-se celor râvnitori: „Te porţi ca un călugăr”. Astfel putem înţelege că mânăstirea este o comunitate de credincioşi grupaţi în jurul Bisericii şi călăuziţi de Evanghelie, având ca preocupare principală viaţa liturgică şi comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea Mântuitorului adresată Tatălui: „Nu mă rog să-i […]
M-am gândit să vă vorbesc despre neîncetata rugăciune. Sigur că este un titlu foarte pretenţios. Poate mai pretenţios ar fi fost dacă aş fi numit-o rugăciunea neîncetată, pentru că rugăciunea neîncetată se referă strict la o anumită parte, la o anumită formă a rugăciunii, şi anume la rugăciunea inimii, la rugăciunea lui Iisus, la experienţa mistică a Duhului Sfânt, la ultimele trepte, dacă putem numi ultimele trepte cunoscute de noi, pentru că altfel treptele continuă în infinitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, ultimele trepte cunoscute de noi prin experienţa marilor Părinţi, în urcuşul de îndumnezeire a omului. Din început vreau să subliniez că nu mă refer la această rugăciune în mod special, chiar dacă o s-o amintesc, pentru că e prea pretenţioasă, atât pentru mine ca să vă vorbesc, cât şi – dacă-mi permiteţi s-o spun – pentru dumneavoastră care mă ascultaţi. Pentru mine pentru că nu am experienţa acelei rugăciuni, chiar […]
Toată lucrarea care devine rugăciune trebuie să aibă la temelia ei aşezarea, liniştirea omului în Dumnezeu. “Opriţi-vă (liniştiţi-vă) şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul”(Ps 45, 10). Mai înainte de a începe lucrarea duhovnicească, trebuie să înceteze căderea. Cuvintele Arhanghelului Mihail, care au oprit căderea îngerilor, răsună şi pentru noi ca temelie a oricărei lucrări: “Să stăm bine…”. Parafrazând parcă cuvintele Mântuitorului, Sfântul Antonie cel Mare va zice: “Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce va să facă: seceră, cuţit sau topor?…”(Patericul, Antonie 37). Experienţa tragică a căderii îngerilor, continuată de Adam, nu încetează până în zilele noastre. Acest neastâmpăr înseamnă nu altceva decât întoarcerea omului de la faţa lui Dumnezeu spre propriile judecăţi, spre propria-i voinţă. Nu faptele îl vor duce pe om la cădere, aruncându-l în afara lui Dumnezeu – de cele mai multe ori, omul nici nu ajunge la adevărata faptă -, ci lipsa […]
Soborul Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie 2020): Vecernia, Utrenia, Sfânta Liturghie şi predica Părintelui Ioan. La strană: Grupul psaltic Anton Pann.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 37-38).
Întâlnire duhovnicească cu Părintele Ioan: „Calea de la omul firesc la omul duhovnicesc” - Oradea, 28 decembrie 2019 (video)
Hristos este acum în trup! Veseliți-vă de aceasta, cu cutremur și cu bucurie: una, din pricina păcatului, alta, din pricina nădejdii. Hristos este acum din Fecioară! Femeilor, faceți-vă ca fecioarele, ca să vă faceți și voi maici ale lui Hristos! Cine nu se închină acum celui care a fost de la început și cine nu mărește pe cel care se naște acum?
Premierea câştigătorilor concursului de creaţie grafică: „Memorabilitatea artei sacre prin ochi de copil" - 14 decembrie 2019 (video).
“Fiul meu, Hristos nu a tras pe nimeni lângă El cu forţa. ‘Cine vrea, să Mă urmeze!’ Nu au făcut asta nici Apostolii şi cu atât mai puţin noi, care suntem foarte mici în comparaţie cu ei (…) Totuşi îţi dau un sfat, o povaţă părintească, dacă vrei, nu doar pentru aici, ci pentru oriunde vei merge şi orice vei face în viaţă. Ascultă deci un cuvânt care nu e rod al înţelepciunii mele, ci al unui bătrân luminat: Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”———————————————————————– (Propunere de lectură: Vasilis G. Frangopulos, “O muscă în Sfântul Munte”, Editura Sophia, 2020) În pofida titlului derutant prin alăturarea a doi termeni ce par a se respinge reciproc, cartea “O muscă în Sfântul Munte” s-a dovedit a fi o lucrare aparte de […]
Importanţa paternităţii duhovniceşti în Biserica Ortodoxă şi mai ales în monahism se fundamentează pe relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, a cărei tainică manifestare adumbreşte şi hrăneşte această legătură esenţială a părintelui, care formează şi mijloceşte, cu ucenicul care se lasă modelat până la asemănarea cu modelul său hristic. Implicând o participare totală, o dăruire până la jertfă, finalitatea nu constă pur şi simplu într-o acumulare de învăţături sau o deprindere de bune practici, ci în atingerea „stării bărbatului desăvârşit”, a „măsurii vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Cât de complex şi dificil trebuie să fie acest proces de formare, dar, în acelaşi timp, şi cât de asumat, de intim şi chiar afabil, o spune Sfântul Apostol Pavel, mărturisind că suferă „durerile naşterii până ce Hristos va lua chip” în cei pe care-i numeşte „copiii” săi (Ga 4, 19). Această harismă a continuat să fie lucrătoare de-a lungul întregii istorii […]
♦Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2015 – Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu A fi monah înseamnă a iubi osteneala, într-o „necontenită silire a firii” (Sf. Ioan Scărarul): osteneală în rugăciune, osteneală în muncă, osteneală şi jertfă în relaţiile cu oamenii. Monahul nu are linişte zi şi noapte, până ce nu află liniştea cea dumnezeiească. El lucrează chiar şi când pare a se odihni, căci mintea şi inima lui nici o clipă nu se opresc din a-L căuta pe Dumnezeu. Iată portretul, în linii mari, al unui monah din cei de demult. Totuşi, în aceste rânduri am vrut să schiţez un chip monahal de secol XX, care, e adevărat, pentru generaţia noastră face parte dintr-o altă epocă. Şi nu chipul aspru al unui bărbat, ci acela delicat al unei femei care, dând dovadă de multă bărbăţie, s-a luptat cu slăbiciunile şi neputinţele ei nu ca să dobândească […]
Apărător înflăcărat al adevărului lui Dumnezeu, Marele Sfânt Nicolae a fost pururea neînfricat întru apărarea dreptăţii printre oameni. În două rânduri el a mântuit trei bărbaţi de la condamnarea nedreaptă la moarte. Milostiv, credincios şi iubitor de dreptate, el a umblat prin mijlocul poporului ca un înger al lui Dumnezeu. El a fost socotit sfânt de popor chiar din timpul vieţii lui şi chiar din timpul vieţii lui oamenii chemau cu credinţă numele lui întru necazuri şi se mântuiau.
Înmormântarea Maicii Proinstareţe Filoteia Potcoavă - Mânăstirea Ţigăneşti, 25 noiembrie 2019 (video).
Conferinţa „Maica Domnului în limbajul bisericesc românesc” - Prof. Dr. Octavian Gordon, 12 august 2019 (video).