Cuvioasa Parascheva a trăit în secolul al XI-lea, într-o perioadă zbuciumată din istoria Bisericii, când musulmanii cuceriseră o mare parte din lumea creştină și Imperiul Bizantin începuse să se prăbuşească. În 1054, Biserica se despărțise în două, prin separarea Apusului dominat de papalitate, astfel că și frământările din Biserică erau destul de mari. Totuși, Cuvioasa Parascheva trăieşte o viaţă ca în rai. Pentru ea, parcă toată lumea era în pace. Iubindu-L pe Hristos din copilărie, ea alege viaţa lângă Dumnezeu. Cât se poate de repede încearcă să ajungă la viaţa pustnicească, în pustiul Iordanului, şi acolo se nevoieşte până când Dumnezeu, trimiţându-i un înger, o sfătuieşte să se întoarcă în satul său, Epivata, şi acolo să trăiască ca o străină, după moartea părinților ei. Pe cât de logică, pe atât de firească ar trebui să fie întrebarea pe care fiecare s-o avem pe buze: Cum putem să trăim şi noi […]
Importanţa pildei din această duminică constă mai ales în faptul că Hristos vine la noi atât ca Sămânţa cea mai aleasă, cât şi ca Semănător, El vorbindu-ne prin ea despre relaţia pe care o are cu noi și despre raportarea Sa la oameni ca Sămânţă şi ca Semănător. Spre mirarea multora, El aruncă sămânţa Sa pe tot pământul, în mod uniform. Am zice noi că o risipește. Dar El are dreptul s-o facă, pentru că este şi Sămânţa. De ce face aceasta? Ca să nu Îl învinuim că nu ne-a oferit şi nouă o şansă, dar și pentru că ne iubeşte, oferindu-ne această șansă în mod sincer. Mai mult, în pilda de astăzi ne învață şi cum să ne raportăm noi, ca pământ, la Sămânţa pe care o primim şi la Cel care ne-o împărtăşeşte. Hristos identifică patru categorii de pământ: drumul, adică pământul călcat tot timpul în picioare și […]
♦Evanghelia prezentată duminica trecută, cuprinzând predica de pe munte, se continuă astăzi cu una din minunile săvârşite de Domnul după ce a coborât de pe Muntele Fericirilor. Hristos urcă spre o cetate care, după cum se spune, avea o singură intrare, pe unde acum ieşea un cortegiu pe care Hristos îl întâmpină. Hristos parcurge peste 30 de kilometri din Capernaum până în Nain, pentru ca la porţile cetăţii să întâlnească un tânăr care părăsise viaţa și pe mama lui, care, femeie fiind, o simboliza pe Eva, adică „viața”, dar care încă din tinereţe a fost sortită să se umple de durerea morţii și să ducă spre groapă, în loc să dea bucuria vieţii. Hristos nu intră în dialog cu nimeni, ci opreşte cortegiul, Se apropie de tânărul aflat pe năsălia purtată de oameni şi-i porunceşte: „Tânărule, ţie-ţi zic: scoală-te!” În modul cel mai firesc, de parcă nici nu era adormit, […]
♦Temelia sărbătorii de astăzi a fost pusă pe Cruce, atunci când Hristos l-a încredințat pe ucenicul Său Maicii Domnului, și, prin el, pe toţi ucenicii Săi şi pe toţi credincioşii, cum de altfel şi pe Maica Domnului ne-a încredințat-o nouă tuturor. Astfel, relaţia noastră cu Maica Preacurată arată până astăzi o reciprocitate. Înţelegem uşor de ce Sfântul Ioan Evanghelistul şi noi toţi am fost încredinţaţi Maicii Domnului: dacă ea a fost cea prin care Hristos S-a născut, aleasă să poarte de grijă vieții pământești a lui Hristos Dumnezeu, Cel ce are grijă de noi toţi, cu atât mai mult Dumnezeu a ales-o ca ea să fie cea prin care să aibă grijă de noi. ♦Însă, dacă Maica Domnului are grijă de noi, şi noi trebuie să avem grijă de ea. Cum putem să facem aceasta? Vedeţi, libertatea pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o ca să ne lucrăm mântuirea este atât de […]
♦Hristos rostește această predică pe Muntele Fericirilor, conturând în mod sistematic învăţătura Sa și arătând superioritatea concretă a acesteia prin sfaturile evanghelice cuprinse în ea. Gândindu-ne la porunca iubirii enunţată de Hristos şi mărturisită în toată viaţa Lui, apogeul ei fiind atins de El pe Golgota, putem observa uşor că nu putem singuri să împlinim Evanghelia, dar, mai trist, că oamenii pot să trăiască pe pământ fără aceasta. Nebănuind ce le poate oferi împlinirea Evangheliei, ei socotesc că pot fi fericiţi. Sigur, aşa cum noi nu-i putem convinge că Hristos a propovăduit pentru orice om de pe pământ şi, mai mult, pentru fericirea fiecăruia, tot aşa nici ei nu ne pot convinge că sunt fericiţi. Însă cea mai mare nenorocire este a noastră, a celor care credem în Evanghelie și care dorim să fim trataţi ca atare, dar care nu împlinim preceptele evanghelice din cauză că suntem liberi să facem […]
Conform unui proverb, „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Cât priveşte viaţa, ea se ştie a fi bună în funcţie de apropierea omului de Dumnezeu. Cu cât distanţa dintre om şi Creator e mai mică, cu atât viaţa lui e mai bună, chiar şi în acele cazuri când, aparent, necazurile îl năpădesc pe pământ, deoarece ele nu sunt decât rampa spre fericire în veşnicie. Despre cum poţi să-ţi trăieşti fericit viaţa ne vorbeşte de dincolo de moarte Schimonahia Siluana Vlad. Asta fiindcă pentru un creştin autentic „nu există moarte, există «trecere dincolo»”. Maica Siluana a fost şi este acea figură de intelectual fin care Îl poartă pe Dumnezeu în toată fiinţa sa, dar nu se limitează numai la a-L păstra pentru sine, ci Îl răspândeşte pretutindeni, asemeni unei miresme care te inundă în cele mai ascunse unghere ale simţurilor. Cartea cu care „îi momim” pe cititori include texte culese, din […]
În Evanghelia Duminicii trecute, Hristos a săturat cinci mii de bărbaţi cu familiile lor, cam douăzeci-treizeci de mii de oameni în total. A fost un efort mare, chiar şi pentru cei doisprezece ucenici, să hrănească atâția oameni. S-a făcut apoi târziu şi oamenii se agitau. Oare erau prea hrăniţi? Nu, ci, mai mult decât a mulțumi, ei simțeau nevoia de a aclama și de a-i ridica în slăvi pe cei care i-au hrănit. Hristos, ținând seama atât de nevoile oamenilor, cât şi de tendinţa lor, de faptul că apostolii s-au lăsat cuceriţi de aclamaţiile mulţimii, îi grăbeşte pe ucenici să urce în corabie, iar El urcă pe munte ca să Se roage în singurătate. Hristos nu ceartă mulţimea pentru laudele ei. Nu mult după aceea, intrând în Ierusalim, mulţimile Îl vor întâmpina cu osanale. De data aceasta va fi după inima ucenicilor. Totuși, Hristos va primi mustrări: De ce îi […]
La Schimbarea la Față a Domnului participă doi dintre Drepţii Vechiului Testament, Moise şi Ilie, ca un răspuns pe care Dumnezeu îl dă acestora. Ei L-au rugat pe Dumnezeu, la vremea lor, ca să le arate faţa Lui, dar El le-a răspuns că nu vor vedea fața lui, ci numai spatele, „pentru că nu va vedea omul faţa Mea şi să fie viu”. Chiar dacă, în acel moment, Moise şi Ilie nu au putut vedea faţa lui Dumnezeu, iată că, după Întrupare, Hristos îi cheamă pe cei doi Drepţi să participe la slava Lui. A vedea faţa lui Dumnezeu, slava Lui, înseamnă să te umpli şi tu de slavă. Trebuie să înţelegem totuși în ce situaţii Hristos Şi-a arătat slava Sa și cum omul a putut s-o vadă şi să nu moară, aşa cum i-a avertizat pe Moise şi pe Ilie. Pentru aceasta, a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să […]
Evanghelia de astăzi prezintă o minune atât de bine cunoscută şi îndrăgită de noi, care se încadrează într-una din căile de conducere, ba chiar de manipulare a oamenilor. Încă dinainte de Hristos se ştia că mulţimile pot fi conduse uşor dacă le dai pâine. Însă, prin minunea săvârşită acum, Hristos schimbă întreaga paradigmă. Ceea ce ştiau şi foloseau conducătorii, ceea ce folosesc şi astăzi, nu are nimic de a face cu ceea ce a săvârşit Hristos. Din păcate, după două mii de ani de creştinism, încă nu înţelegem că nu putem să-i manipulăm pe oameni sub această formă fără să-i degradăm în aşa măsură, încât să piardă şi ei, şi noi. Ca să înţelegem însă cum a privit Hristos raportarea la pâine a omului şi folosirea hranei ca o mediere sau o legătură între conducători şi popor, trebuie ca în mod special să urmărim dialogul dintre El şi ucenicii Săi. […]
Observăm cu toţii nu numai că lucrurile s-au schimbat față de cum a fost mai demult, ci şi că lumea se schimbă cu o viteză nebună, iar nebunia vine din faptul că nu ştie unde merge. Ne grăbim, ne grăbim, ne grăbim, dar nu ştim unde. Ce mai contează aceasta? Important este să ne grăbim. Vrem, nu vrem, într-o astfel de lume nebună se schimbă implicit şi poziţia noastră faţă de Dumnezeu. Deci, chiar dacă noi refuzăm, nu avem cum să nu fim implicaţi. Cum să vorbeşti despre duhul necurat pe care Hristos îl scoate din omul acela mut, când el poate fi tratat sau, dimpotrivă, când i se stabileşte diagnosticul că este şi va rămâne mut? Cum să spui că este minune o evoluţie pe care o vezi sub microscop? Şi totuşi, pentru creştini ar trebui să fie minune. Cum să spui, dacă a fost furtună pe mare şi […]
Evanghelia tămăduirii slăbănogului din Capernaum a fost citită şi în Duminica a doua din Postul Mare, în relatarea Sfântului Evanghelist Marcu, şi, chiar dacă nu diferă în forma ei esenţială, Biserica ne-o pune înainte şi în această perioadă de după Pogorârea Sfântului Duh, aşa cum a scris-o Sfântul Evanghelist Matei, prin aceasta arătând că socoteşte importante şi pentru noi, ca şi pentru cei din vremea Mântuitorului, în primul rând, tămăduirea ca minune săvârşită de Domnul, iar în al doilea rând, forma în care El tămăduieşte, mai întâi sufletul, apoi trupul. Aş vrea să subliniez mai întâi faptul că acest bolnav este tămăduit de Hristos după ce El vede credinţa celor patru care l-au adus pe un pat sau pe o targă, cum am zice noi. Ei îl aduc şi îl coboară prin acoperiş. Chiar dacă, pe vremea aceea, acoperişul unei case din Capernaum era mai simplu decât acum, tot era […]
Prin minunile pe care Biserica a început să ni le prezinte deja de duminica trecută, Domnul Hristos nu numai că Şi-a arătat Dumnezeirea şi milostivirea Sa faţă de noi, ci a avut ca scop ultim aşezarea oamenilor pe calea Sa atât în vremea de atunci, cât şi acum, apropiindu-ne de Părintele Său cel ceresc şi făcându-ne părtaşi Împărăţiei Sale. Minunea din Evanghelia de astăzi se petrece în nordul Ţării Sfinte, în „frumoasa Galileea”, aşa cum cântâm noi în colinde. Dacă în partea vestică se afla cetatea Capernaum, loc pe care Domnul Şi l-a ales ca bază pentru misiunea Sa, de unde porneşte şi unde se întoarce, Hristos călătoreşte acum spre ţinutul Gadarenilor, trecând peste Marea Galileii. Acolo Hristos întâlneşte doi oameni îndrăciţi – acesta este cuvântul pe care îl folosesc evangheliştii -, care locuiau în morminte, care nu mai aveau haine, ci se purtau goi. Ba mai mult, erau periculoşi, […]
♦Astăzi, în Duminica a patra după Rusalii, Biserica ne pune înainte un model de relație a omului cu Dumnezeu. Nu era un fariseu ca model, dar nu pentru că între aceştia nu ar fi fost modele. Eu sunt îndrăgostit de întâlnirea lui Nicodim cu Hristos. Ce emoții avea acel om! Poate se temea de colegii săi farisei, care Îl urau pe Hristos, de aceea a şi venit în miez de noapte, dar Îl sorbea pe Hristos şi voia să afle lucruri pe care mintea lui nu le putea înțelege. Domnul este încântat și Se deschide, revărsându-Şi toată învățătura pe care n-o putea spune nici chiar ucenicilor, cu atât mai puţin credincioșilor care Îl ascultau. După ce a spus una dintre aceste învățături tari, şi anume că El este Fiul lui Dumnezeu, oamenii au căutat să-L ucidă cu pietre. Iar când le-a spus că trebuie să mănânce Trupul Său, au plecat […]
♦Dacă în primele două duminici după Rusalii i-am cinstit pe toţi sfinţii, astăzi Biserica ne pune înainte învăţătura lui Iisus Hristos, ca să înţelegem cum au ajuns oamenii să devină sfinţi şi să se îndumnezeiască. Hristos, Dumnezeul nostru, ne avertizează însă şi asupra primejdiilor care ne stau înainte, ele aflându-se în mintea noastră, în inima şi în simţămintele noastre. În ce priveşte relaţia noastră cu lumea, ea se poate rezuma la un cuvânt cheie: grijă. Purtarea de grijă faţă de viaţa aceasta este riscul pe care trebuie să ni-l asumăm şi ea face diferenţa între omul credincios şi cel necredincios. De obicei, ne motivăm absenţa de la biserică şi puţina noastră rugăciune prin lipsa de timp, găsindu-ne tot felul de scuze în relaţia noastră cu Dumnezeu, însă ascundem chiar faţă de noi înşine o realitate, în detrimentul nu numai al relaţiei noastre cu Dumnezeu, dar şi al celei cu semenii. […]
♦Dacă duminica trecută i-am cinstit pe toţi sfinţii, iată că astăzi ne gândim la sfinţii români pe care Biserica îi cinsteşte ca atare, numindu-i cu numele lor, apoi ne gândim şi la sfinţii pe care Biserica nu i-a canonizat, nu i-a trecut în sinaxar şi pe care nu îi cunoaştem, pentru că, prin viaţa lor, chiar prin sfinţenia lor, ei s-au făcut ascunşi, dar ne gândim şi la sfinţii pe care i-am cunoscut, pe care i-am întâlnit sau pe care îi întâlnim, fiind încă în viaţă, şi pe care îi cinstim ca sfinţi. ♦Atunci când Dumnezeu l-a zidit pe om, l-a aşezat într-o grădină. Hristos îl restaurează pe om. El merge de cu seară într-o grădină, iar de acolo este luat, judecat, osândit, şi tot într-o grădină pe Dealul Golgotei Se jertfeşte, ca oarecând, în grădina raiului, pomul vieţii care se pleacă spre oameni pentru a le da viaţă. De […]
Această zi plină de harul dumnezeiesc şi cea dintâi între sărbători, purtând pe cap lumina fecioriei ca pe o cunună adunată din florile neprihănite ale pajiştilor duhovniceşti ale Scripturii, pune înainte făpturii veselie de obşte: Îndrăzniţi, zice, zi de naştere este praznicul şi naştere din nou a neamului omenesc. Căci acum Fecioara se naşte şi este hrănită cu lapte, şi este plămădită, şi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor veacurilor, se găteşte să fie maică.
Cartea are un duh ce te prinde și care provine din relația duhovnicească a autorului cu Maica Domnului, ce trece dincolo de elementele teologice, pe care de altfel le înglobează firesc și le armonizează în țesătura cărții, reușind să transmită, într-un mod ce îmbină oarecum surpinzător poeticul și narativul, interpretarea patristică a evenimentelor din viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiecare pagină fiind însuflețită de „flacăra fierbinte și învăpăiată a doririi” de a o cinsti după cuviință pe cea mai presus de orice laudă.
♦În a opta zi după Pogorârea Sfântului Duh, Biserica ne aşază înainte Duminica Tuturor Sfinţilor, praznic care vrea să cuprindă toată temelia Bisericii, mai precis trupul mistic al lui Iisus Hristos. Acest trup mistic este unul viu, pentru că sunt şi mădulare ale Bisericii, care, deşi par vii, sunt moarte. Şi nu trebuie să mă uit prea departe, pentru că aici mă simt între mădulare ale lui Hristos care nu sunt vii. De aceea este impropriu să spunem că noi suntem mădulare sau părţi ale trupului mistic al lui Iisus Hristos, atâta vreme cât nu suntem vii, fiindcă trupul lui Hristos este cu totul viu. Noi ne aflăm printre cei la care se referea Sfântul Ioan Botezătorul când spunea că „securea stă la rădăcina pomului şi orice pom care nu face roadă va fi tăiat”. Sau, cum zicea Domnul referindu-Se la trupul Său: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, iar […]
♦Nu întâmplător prăznuim Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic după Înălţarea Domnului şi înainte de Pogorârea Sfântului Duh, căci prin această sărbătoare ni se arată ce primează în Biserică şi în relaţia noastră cu Dumnezeu: dreapta credinţă sau adevărul. Pentru noi, Adevărul este Persoană, este Iisus Hristos, Cel care ne-a făgăduit că nu ne va lăsa singuri pe lume, ci că va veni la noi şi va rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Credinţa noastră gravitează în jurul Adevărului-Hristos, avându-L tot timpul ca şi cap al Bisericii, aceasta fiind trupul mistic al lui Iisus Hristos. Prin arătările Sale de după Înviere, Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi ca deja să se raporteze altfel la El. Timp de patruzeci de zile, El le-a dovedit acestora că nu prezenţa Lui fizică îi întăreşte în dreapta credinţă, nu atingerea sau cuprinderea picioarelor îi ajută să creadă mai […]
Hristos ne-a dat apropierea, siguranţa, „pârga Duhului” (Rom. 8, 23), pe Sfântul Duh. Să ne străduim şi noi, cu suspinele noastre, să facem tot ce putem ca Duhul Sfânt să ne umple, ca să ajungem la măsura în care, în timp ce trupul nostru rămâne jos, noi, liberi prin Sfântul Duh, vom comunica cu cerul.
♦Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt cinstiţi pe 21 mai, aceasta fiind socotită ziua în care Împăratul Constantin a fost botezat, într-una din zilele următoare mutându-se apoi la ceruri. El a fost considerat de către Biserică întocmai cu apostolii căci, „ca şi Pavel, nu de la oameni a primit chemarea”, cum spune troparul sărbătorii. Chemarea lui a fost ca oarecând a Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, motiv pentru care s-a şi citit la Sfânta Liturghie pericopa apostolică în care Apostolul Pavel aduce mărturie despre convertirea sa şi despre relaţia sa cu Hristos. ♦Aşa cum Sfântul Apostol Pavel a fost chemat de Hristos pentru a propovădui neamurilor, lărgind vestirea Evangheliei de la cei tăiaţi împrejur spre toate neamurile pământului, la fel şi marele Constantin, prin Edictul de la Milano, dar şi prin toată activitatea sa, a pus împărăţia romană la picioarele lui Hristos, oferind şansa mântuirii întregii lumi civilizate de […]
♦Duminica Samarinencei ne prezintă, spre surprinderea noastră, nu o Evanghelie a Învierii lui Hristos, ci un fragment din prima parte a Evangheliei Sfântului Ioan. Dacă în noaptea Învierii am ascultat începutul acesteia, în următoarele două duminici ni s-au înfățișat întâlnirile lui Hristos cu Sfântul Apostol Toma și cu femeile mironosiţe. De duminica trecută, evangheliile nu se mai referă la Hristos înviat. Însă, chiar din prologul Evangheliei sale și până la final, Sfântul Ioan face o retrospectivă a lucrării lui Hristos în lumina Învierii. Aşa putem să înţelegem cuvintele acestui mare Apostol, care Îl prezintă pe Iisus Hristos nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ca trimisul Lui pe pământ, ci, încă de la început, ca pe Unul care a biruit moartea şi a cucerit viaţa veşnică. Pentru Sfântul Ioan este foarte important să ne dăm seama că toate acestea le-a făcut Hristos ca şi noi să biruim păcatul şi să […]
O adâncă umanitate şi un creştinism viu străbate prin toate povestirile, dezvăluind în chip minunat adâncul sufletului acestui mare scriitor creştin, supranumit de conaţionalii săi “sfânt al slovelor”, care şi-a construit întreaga operă ca pe o citadelă monahală în care să-I slujească lui Dumnezeu.
Toţi dau şi primesc. Înaintează necontenit din slavă în slavă. De la o sinaxă liturgică la o nouă sinaxă liturgică. Toate au devenit Liturghie.
♦Ne aflăm în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, ultima din cele cinci duminici care fac parte din Postul Mare și care ne pregătesc pentru a-L putea întâmpina pe Hristos și a intra împreună cu El în Ierusalim. Această etapă pregătitoare accentuează tot mai mult, cu fiecare duminică, marele plan al lui Dumnezeu. Dintru început aş vrea să subliniez, fără a speria pe cineva, că el este opus planurilor noastre, ale celor care vorbim sau care ascultăm cuvântul Lui. Observăm şi în Evanghelia de astăzi că Hristos este în afara planurilor noastre şi aşteaptă ca noi să intrăm în planul Lui. Aceasta este a treia oară când Hristos le prezintă ucenicilor Săi acest plan. Sigur, am putea spune că Domnul prezintă această situaţie ca fiind planul diavolului, care unelteşte, creează intrigi și situaţii de aşa manieră, încât să-şi atingă scopul, şi anume acela de a-L duce pe Hristos în iad. Îi avea […]
“Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10, 38). Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul, a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de […]
De ce să citim încă o carte având ca tematică rugăciunea? Pentru că, deși am mai citit, suntem tare departe de-a ne ruga cum se cuvine. Tot cu buzele rostim cuvintele, tot cu degetele ne facem semnul Sfintei Cruci, tot în genunchi stăm așezați, dar mintea ne este fugară pe cine știe ce meleaguri străine, iar inima ne-a rămas în continuare rece ori abia a început să se încălzească. Să corectăm această tristă stare de fapt a lucrurilor lecturând „Rugăciunea inimii”, carte ce s-a vândut „ca pâinea caldă” în Franța și care a fost tradusă recent și în română de către Florin Caragiu. Autorul ei, Ieromonahul Ioan, egumenul Schitului Sainte-Foy din Cévennes, are o îndelungată practică în rostirea rugăciunii și cu smerenie ni se adresează în scris pentru a ne spori calitatea modului cum ne adresăm Domnului. Așa cum bine remarcă în prefața cărții Mitropolitul Serafim, ierarhul ortodox român al […]
♦Buna-Vestire nu este altceva decât răspunsul pe care Dumnezeu îl dă omului care s-a pregătit pentru venirea Lui. Domnul a promis: „Şi vom veni la el şi locaş la el Ne vom face”. La cine va veni Dumnezeu? La cel care Îl iubește pe El: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el”. De obicei, noi spunem că iubim când socotim că suntem plini de iubirea celuilalt. Dar a iubi înseamnă a înseta de celălalt, a te pregăti în vederea primirii celuilalt sau, cum spune Domnul, a păzi cuvântul Lui. Toată Legea Vechiului Testament nu era altceva decât o pregătire a omenirii în vederea primirii lui Hristos. Şi nu era numai o împlinire a unor precepte morale, ci pregătirea însemna mai mult. Mi se pare cutremurător, dar în acelaşi timp spectaculos, cum Dumnezeu […]
Când Mântuitorul Hristos îi osândea pe farisei că se roagă pe la răspântii sau că atunci când postesc îşi smolesc feţele, nu ni se spune că nu posteau. Poate că posteau. Păcatul lor consta că arătau în afară mai mult decât erau în realitate, se lăudau cu postul lor, se lăudau cu rugăciunea, se lăudau cu virtutea. Or, virtutea este subsumată totdeauna virtuţii principale care se numeşte smerenie. Smerenia înseamnă şi simţul măsurii, bună-cuviinţă; nici pe departe să nu pari mai mult decât eşti. De aceea, încă o dată, postul, fără îndoială, ceea ce spuneam şi ieri, îl face fiecare după putinţa lui. Afirmam că nu e greu să posteşti, dar dacă eşti bătrân, dacă eşti bolnav – şi ştiu de la maică-mea, care era foarte credincioasă, era bătrână şi prăpădită de bolnavă, dar nu era în stare să bea un pahar cu lapte sau să mănânce un ou în […]
Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Mitropolitului Bartolomeu Anania, Părintele Profesor Dr. Ioan Chirilă de la Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a susţinut, în data de 14 martie 2021, o conferinţă la mânăstirea noastră, în care a evocat personalitatea şi opera marelui ierarh.
♦În duminica aceasta, Biserica ne pune înainte o dublă sărbătoare, așa cum observăm că va mai fi și în alte duminici din Post, când se vor citi câte două evanghelii. Astăzi am ascultat mai întâi tămăduirea slăbănogului, din Evanghelia de la Sfântul Marcu, una din primele minuni săvârşite de Domnul în Capernaum, patria Sa adoptivă. Două lucruri aş vrea să subliniez în ce priveşte prima evanghelie. Hristos îl tămăduieşte pe acest bolnav privind „la credinţa lor”, o credinţă în acţiune, a unor oameni care au atâta credinţă, încât urcă pe acoperiş și îl desfac. Dacă cineva ne-ar spune să ne demolăm casa, promițându-ne că ne construiește alta, am crede? Veţi zice că depinde de cine spune. Da, Hristos ne spune să ne demolăm viaţa noastră, zidită pe o temelie străină, şubredă, ca să ridicăm cu El altă zidire, să ieşim din paradisul acesta lumesc în care tot vrem să ne […]
♦Prima parte a Triodului ne introduce în atmosfera lucrării de mântuire la care suntem invitaţi să participăm și noi. Această lucrare a început în rai, o dată cu crearea protopărinților de către Dumnezeu: Adam din pământ, iar Eva din Adam. Apoi Dumnezeu a zidit o grădină, pe care le-a dat-o ca s-o lucreze și s-o păzească. Ei nu erau lucrători de pământ, doar culegeau roadele. Atunci ce trebuia să lucreze omul? Relaţia sa cu Dumnezeu şi cu semenul său. Şi cum să păzească grădina? Păzindu-se pe sine, căci ce altceva putea să păzească Adam, decât cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Adam păzea cuvântul lui Dumnezeu, acesta îi aducea accesul la pomul vieţii şi, prin pomul vieţii, accesul la cunoaşterea binelui şi a răului. Iată de ce Sfinţii Părinţi ne învaţă că Dumnezeu este ascuns în poruncile Lui şi cine păzeşte poruncile Lui L-a cunoscut pe Dumnezeu. Nu că Îl va cunoaşte, […]
♦Deja am petrecut prima săptămână din perioada Triodului, o săptămână foarte specială prin faptul că am avut dezlegare la toate, de parcă ne-am fi aflat în situaţia fiului celui mai mic, căruia i s-a dăruit totul. Oare Dumnezeu chiar vrea să ne încerce? Ne pune la îndemână totul şi noi să facem ce vrem? Da, căci aşa ar vrea Dumnezeu, ca noi să vrem ce trebuie. Şi cum să înţelegem aceasta? Evanghelia de astăzi ne prezintă „perla” Sfintei Scripturi, pilda fiului risipitor, în care Hristos sintetizează, pe cât de simplu, pe atât de profund, întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei. ♦Pilda este simplă şi prin abordare, neavând nimic nelămurit sau de neînţeles. Însă problema cea mai grea pentru noi este aceea a finalului neaşteptat. După părerea mea, Hristos nu are un final la această pildă. Finalul trebuie să fim noi. Dacă suntem atenţi, obervăm că […]
♦Biserica pune astăzi început unei noi perioade din viața noastră liturgică, și anume cea a Triodului. Timp de zece săptămâni suntem chemați să trăim altfel, angajându-ne mai mult în viața liturgică. Acest drum duhovnicesc începe cu o scurtă pildă a Mântuitorului, prezentată de Sfântul Evanghelist Luca. Hristos o rostește pentru că îi vedea pe unii dintre cei ce erau în jurul lui purtându-se cu superioritate şi dispreţuindu-i pe ceilalţi. Erau farisei, care făceau parte dintr-o clasă sau, am zice noi, un partid religios. ♦În primul rând, ca să înţelegem pilda aceasta, trebuie să ţinem seama de faptul că fariseii depăşeau chiar şi legea. Dacă iudeii aveau o singură zi de post pe an, fariseii posteau de două ori pe săptămână. „Doamne, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca acest vameș; postesc de două ori pe săptămână”, spune fariseul. Dacă iudeii dădeau zeciuială din untdelemn, […]
Ce-i lipsește în mod fundamental omului contemporan pentru a fi în bună rânduială cu propria-i persoană și cu lumea? Înțelepciunea și virtutea. Prin acestea două se poate cuceri pe sine, poate cuceri pământul, iar în ultimă instanță devine apt să cucerească și cerurile. Despre ce sunt înțelepciunea și virtutea, cum se pot ele dobândi, menține, spori și propaga de la individ la individ vorbește în termeni rafinați Ernest Bernea în cartea lui „Mic tratat de înțelepciune și virtute”. Autorul, mare sociolog, etnograf și filosof, a viețuit în secolul XX, dar, din cauza opresiunii politice la care a fost supus, dimensiunea înaltă a trăirii și a gândirii lui, reflectată în scrieri ce i-au fost cenzurate, i-o cunoaștem cu precădere în zilele noastre. Pe lângă opera remarcabilă, aflată în amplu proces de recuperare, întregire și justă valorizare, a dat României și un fiu, pe renumitul pictor Horia Bernea, artistul al cărui nume […]
♦Biserica i-a cinstit pe sfinţii săi dintru început, un obicei moştenit, de altfel, încă din Vechiul Testament, însă ţinând cont de observaţia pe care Hristos a făcut-o fariseilor. El le-a atras atenţia că ei îi cinstesc pe proroci şi le zidesc mormintele celor pe care părinţii lor i-au ucis, arătând prin aceasta că şi ei s-au făcut părtaşi la uciderea lor. Dacă în Biserica creştină se moşteneşte deci cinstirea oamenilor drepţi, Hristos ne atrage şi nouă atenţia că cea mai mare cinstire pe care o putem aduce sfinţilor este să le păstrăm memoria şi să le urmăm credinţa prin faptele noastre. ♦Sfinţii Trei Ierarhi s-au impus în Biserică, iată, de peste o mie cinci sute de ani, ceea ce s-a datorat faptului că viaţa lor a fost în Duhul lui Hristos, adică plină de Duh Sfânt. Viaţa lor a fost o urmare a Aceluia pe Care Îl mărturiseau şi Îl […]
♦Cuvintele Domnului: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” se împlinesc în Evanghelia de astăzi. Toată viaţa sa, până la întâlnirea cu Hristos, Zaheu Vameşul a căutat să se înalţe, poate şi pentru faptul că era mic de statură. Dar un lucru este clar, şi anume că el a căutat să se înalţe chiar până la a-L vedea pe Domnul. Hristos îi schimbă nu numai concepţia despre relaţia omului cu Dumnezeu, mai precis a lui Zaheu cu El, ci şi traiectoria vieţii. Primele cuvinte sunt definitorii: „Zaheu, coboară-te!” Dacă Domnul ni S-ar adresa nouă cu aceste cuvinte, ce am înţelege? Că nu-L vedem pe Domnul pentru că ne înălţăm pe noi. Mai mult, noi credem de fapt că numai aşa, de la înălţime, putem să vedem mai departe şi putem să-L vedem pe Hristos. Dumnezeiescul nostru Învăţător ne arată […]
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuie, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos. Este singurul lucru pe care i l-a dat Dumnezeu.
♦Biserica prăznuieşte astăzi Duminica după Botezul Domnului, ca o sinteză a întregii lucrări de mântuire din această perioadă. Astfel, astăzi s-ar putea pune împreună cele trei icoane ale praznicelor Naşterii, Botezului şi Învierii, pentru că toate sunt coborâri în cele mai de jos, aşa cum s-a spus în Apostolul citit mai devreme: „Suitu-S-a la înălţime, robit-a robime, dat-a daruri oamenilor. Iar că S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului?” Toate sunt robii ale robirii. Hristos S-a făcut rob, pentru ca noi să putem deveni robi ai Lui. Hristos Şi-a arătat stăpânirea supunându-Se. De altfel, acesta este mecanismul sau procesul lucrării de mântuire. Aşa lucrează Dumnezeu mântuirea lumii. ♦Hristos Îşi începe predica sa, în mod firesc, aşa cum aţi observat în Evanghelia de astăzi, cu aceleaşi cuvinte cu care şi-a început şi şi-a sfârşit Sfântul Ioan Botezătorul singura sa predică. În ea găsim […]
♦Bucuria Praznicului Naşterii Domnului se adună împreună cu cea a Botezului Domnului ca într-un mănunchi în mărturisirea marelui şi ultimului Proroc al Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul. Ce ştim noi despre Ioan Botezătorul? Dumnezeu l-a vestit prin proroci ca fiind înger în trup şi unicul Lui trimis pentru a propovădui prezenţa Dumnezeului celui viu, întrupat şi coborât în apele Iordanului. Dacă Sfânta Treime este temelie a relaţiei întru smerenie, prin deşertare de sine, iată că Biserica ni-l pune astăzi înainte pe Sfântul Ioan Botezătorul ca model în ce priveşte relaţia sa cu Dumnezeu, dar şi ca îndrumător şi îndreptător al poporului lui Dumnezeu spre o relaţie sinceră, curată şi roditoare cu El. Numai aşa putea poporul lui Israel să fie pregătit pentru venirea Domnului şi pentru vederea Dumnezeului celui viu. ♦Ioan este cel în care se împlinesc cererile tuturor drepţilor şi prorocilor din Vechiul Testament. Dacă Moise şi Ilie I-au […]
♦Unul dintre cele mai mari praznice ale Bisericii noastre, Botezul sau Arătarea Domnului, vine să împlinească ceea ce s-a petrecut la Betleem. De altfel, la început, Naşterea şi Botezul Domnului au fost prăznuite împreună. Chiar dacă în secolul al IV-lea au fost separate, ele au rămas totuşi legate. Dacă Hristos nu S-ar fi născut, nu S-ar fi arătat la Iordan. Iar prin Arătarea la Iordan a fost făcută cunoscută oamenilor Naşterea Sa, care a avut loc cu 30 de ani mai înainte. ♦Observăm că sunt trei morminte şi trei coborâri în adânc ale lui Hristos, două în pământ, la Betleem şi la Golgota, şi una în apă, la Iordan. Astfel că icoana Botezului arată şi ea o coborâre în mormânt. În toate cele trei acte de coborâre, Hristos S-a dezbrăcat de slavă şi S-a golit de Sine. Mai întâi S-a deşertat pe Sine ca să Se îmbrace în trup omenesc, […]
(Propunere de lectură: Alexandru Mironescu, „Admirabila tăcere. Jurnal 1968-1969”, Editura Humanitas) Am ales acest titlu deoarece autorul cărții pe care vreau să o prezint este unul din membrii fondatori ai mișcării duhovnicești Rugul Aprins. Pentru un astfel de om, lupta cu întunericul înseamnă în primul rând lupta cu propriul întuneric. Pe de altă parte, Alexandru Mironescu (1903-1973) a trăit în mijlocul unui veac întunecat și, prin tot ceea ce a făcut și a scris, a fost o făclie pentru cei din jurul său. Cartea despre care aș dori să schiţez câteva idei se intitulează „Admirabila tăcere. Jurnal 1968-1969″. Apărută la Humanitas și prefațată de Marius Vasileanu, în continuarea Jurnalului (1967-1968) editat de Eikon, ea are un conţinut bogat, dar firul ei roșu îl constituie preocuparea autorului de a da un sens creștin ideilor sale și de a da o mărturie creștină cu însăși viața sa. Ceea ce poate surprinde la […]
(Propunere de lectură: Christine Rogers, „Papucii lui Spiridon”, Editura Doxologia, 2021) Copiii au un mod al lor de a merge prin viață. De cele mai multe ori desculți. Unii merg desculți prin lumea văzută, pentru că sunt săraci. Alții merg desculți prin cele nevăzute, cu sinceritate și gingășie. Învață să poarte bocanci și să intre cu ei în sufletul celorlalți mai târziu, de la noi cei mari („mari”?!?). Și, desculți cum sunt, se rănesc. Sunt multe cioburi pe cale: neatenția, neputințele, neiubirea noastră. Din fericire, printre noi, văzuți și nevăzuți pășesc Sfinții. Printre ei sunt Sfinții grabnic ajutători, care aleargă neîncetat să salveze din orice primejdie copiii lui Dumnezeu, oricât de mici sau de „mari” ar fi. Până își rup papucii. „Papucii lui Spiridon” este o carte-răsărit pe malul mării. Nu doar pentru că începe așa, ci și pentru că schițează, în marea neliniștilor noastre un alt orizont. În culori […]
♦Aflându-ne în Duminica dinaintea Botezului Domnului, Biserica ne pregăteşte, ca de obicei, pentru marele Praznic al Arătării sau Botezului Domnului la Iordan. De altfel, însuşi Praznicul este o pregătire, pentru că orice slujbă ne pregăteşte pentru următoarea slujbă, aşa cum şi viaţa aceasta nu este altceva decât o pregătire pentru viaţa veşnică. Pregătindu-ne astfel pentru acest Praznic al Epifaniei, al Arătării Domnului, se cuvine să subliniem faptul că Dumnezeu împărăţeşte prin frumuseţea prezenţei Sale. Dumnezeu stăpâneşte umplându-ne de plinătatea vieţii Sale. Împărăţia lui Dumnezeu este prezenţa Lui în mijlocul nostru. De altfel, numele lui Hristos, Emanuel, dat de către înger şi prorocit încă din Vechiul Testament, acest lucru înseamnă: Dumnezeu este cu noi. El S-a născut cu un singur scop: să fie cu noi. ♦Iubiţii mei, dorinţa de a-L avea pe Dumnezeu se află în orice suflet. Setea după Dumnezeu o putem descoperi în viaţa oricărui om, oricât ar fi […]
♦Încă din primele momente ale vieţii Sale, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, simte păcatul omului. Chiar din momentul naşterii Sale, El percepe răutatea lumii. Frigul, mirosul greu al peşterii din Betleem, însăşi peştera – toate seamănă tare mult cu sufletele noastre. Hristos vine cu căldura Sa, avându-i alături pe Maica Preacurată şi pe Dreptul Iosif. Era de ajuns ca să poată să rămână în peştera din Betleem. Problema este că nici acolo n-a avut loc până la urmă, între dobitoace. El n-a găsit loc în toată Iudeea. De aceea, putem spune că Hristos Şi-a asumat crucea încă de la naştere. El a trebuit să fie străin între ai Săi, pe acest pământ pe care nu numai că l-a creat, dar căruia îi era singurul Stăpân. Nouă ni l-a dat doar ca împrumut, pentru ca să-l folosim o vreme, astfel încât pe el, aşa ca şi într-o şcoală, să învăţăm cum […]
Duminica după Nașterea Domnului ne pune înainte un eveniment destul de tulburător, dar foarte important pentru noi, prin care ni se arată cum s-a raportat lumea de atunci la Hristos, dar atrăgându-ne atenția și la felul cum se raportează lumea de astăzi la El și implicit cum poate să Se raporteze Dumnezeu la unii ca noi. După ce magii au ajuns să-L întâlnească pe Fiul lui Dumnezeu, noul Împărat al lui Israel, ei s-au pregătit pentru întoarcerea spre împărățiile lor. Drumul lor trecea prin Ierusalim, Betleemul fiind la câțiva kilometri de acesta. Însă ei au primit prin vis sfatul de a nu se întoarce prin Ierusalim, adică pe la Irod, ci de a alege o altă cale, pentru că Irod caută să ia viața Pruncului. Nu înseamnă că astfel ei evitau planul lui Irod, dar pericolul era ca acesta să le ia și viața lor. De aceea, îngerul îi îndeamnă […]
Lucru bun şi bine-plăcut este a slăvi toate cele săvârşite pentru noi, în chip dumnezeiesc-omenesc, din partea lui Hristos, Mântuitorul nostru. Căci sunt minunate şi uimitoare. Şi de ce n-ar fi cu putinţă, de vreme ce Dumnezeu S-a amestecat cu oamenii şi S-a făcut cunoscut lor, şi a fost îngăduitor în toate, ca om, şi poruncile Legii a săvârşit, şi a le împlini a poruncit, pentru ca cele din partea Lui, cele pline de har şi de adevăr, să ni le dea în schimb? Ceea ce e lucru minunat – şi cuvântul de faţă o arată – aceasta este: tăierea-împrejur cea de a opta zi de după Naştere şi ivirea fără de moşire a lui Hristos cel născut.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
„Sfinţii sunt nişte oglinzi preţioase, strălucind de curăţenie, în care se reflectă frumuseţea, puterea şi măreţia Persoanei lui Hristos. Sfinţii sunt roadele Pomului Vieţii. Pomul este Hristos, iar roadele sunt Sfinţii. Precum strugurii din vie, aşa au crescut Sfinţii din Hristos. Există două căi, şi amândouă sunt bune: de la Hristos la Sfinţi, şi de la Sfinţi la Hristos. Sfinţii se explică prin Hristos, iar Hristos este mărturisit de Sfinţii Lui.” (Sf. Nicolae Velimirovici) ————————– (Propunere de lectură: Remus Rădulescu, „Mari Sfinţi ai Ortodoxiei”, Editura Meteor Press) Ce carte este mai potrivită pentru a fi lecturată azi, decât „Vieţile Sfinţilor”? Şi când zic „azi”, nu mă refer doar la sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor” din duminica aceasta, ci am în vedere sensul mai larg al „zilelor noastre”, al vieţii noastre cotidiene. Am în faţă cartea „Mari Sfinţi ai Ortodoxiei”, care mi-a atras atenţia prin faptul că nu este un volum exhaustiv care […]
Secolul XX a avut, ca orice perioadă istorică, nivelul propriu de întunecime, de beznă religioasă. În neţărmurita-I bunătate, Dumnezeu a avut însă grijă să nu-l lase pe om în lipsă de faruri călăuzitoare. Despre trei dintre aceste faruri ale sufletelor, ce au luminat veacul trecut, ne vorbeşte, din propria experienţă, ÎPS Neofit, Mitropolitul de Morfou, în cartea lui „Amintiri despre Sfinţii Porfirie Kavsokalivitul, Paisie Aghioritul şi Iacov Tsalikis”. De fapt cele trei personalităţi ale Ortodoxiei sunt numai „capetele de afiş” ale cărţii anterior precizate, întrucât din filele ei răzbat spre cititori şi alte figuri de sfinţi mai puţin cunoscuţi, unii deocamdată necanonizaţi, dar pecetluiţi în inimile şi mentalul credincioşilor. Pe toţi îi aduce în prim plan un ierarh de referinţă al Ciprului, dar în acelaşi timp un vrednic slujitor la Sfântul Altar, care prin activitate, predici şi atitudine publică ţinteşte să propovăduiască dreapta credinţă în lumea de astăzi tot mai […]
Dar noi, fraților, în vremea postului și a rugăciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr și pe drept avem, fie că doar socotim că avem, și să fim cu toții oameni evlavioși, să gândim mai mult unii despre alții sub îndemnul dragostei și al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind noi în sine și cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude și fără de prihană.
În această pagină vă recomandăm cu drag cărțile citite de noi. Pentru a vedea prezentarea fiecărei cărți, vă rugăm să faceți click pe imaginea respectivă.
Viaţa Părintelui nostru Gavriil Miholca ar trebui evocată în fiecare zi, nu pentru el, fiindcă Dumnezeu l-a preaslăvit. De altfel, fiecare om al lui Dumnezeu nu aşteaptă cinstire de la oameni, căci, aşa cum spune Domnul, ceea ce este cinstit înaintea oamenilor devine urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este urâciune înaintea oamenilor, iată, se împărtăşeşte de cinstea lui Dumnezeu. Nu Părintele are nevoie să fie în memoria noastră, ci noi avem nevoie să purtăm astfel de oameni în sufletele noastre. Prin modelul vieţii lor, aceştia ne sunt şi nouă mai mult decât pildă, mai mult decât drum spre Dumnezeu; ei devin cale a lui Dumnezeu spre noi.
♦Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ne prezintă o Evanghelie care schimbă viziunea asupra vieţii nu numai pentru Sfinţii Apostoli, ci şi pentru toţi cei care vor crede în Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu ne înfăţişează astfel o atitudine categorică a Fiului lui Dumnezeu, luată faţă de Apostoli. Mai întâi, în capitolul 8, Hristos face prima vestire a Patimilor Sale, explicând lămurit că Fiul Omului va fi dat în mâna oamenilor păcătoşi, care Îl vor osândi la moarte şi Îl vor răstigni, dar a treia zi El va învia. Sfântul Apostol Petru Îl ia pe Hristos de-o parte şi Îi spune: „Vezi să nu Ţi se-ntâmple Ţie una ca aceasta!”, adică fereşte-Te, ai grijă. Hristos pronunţă atunci cuvinte pe care nu le-am fi aşteptat poate niciodată să fie adresate de El unui ucenic: „Mergi înapoia Mea, satano, că sminteală Îmi eşti!” Apoi, pentru ca ucenicii să nu se clatine şi mai […]
Are şi lemnul Crucii un fruct, dar e contrar celui din care au gustat strămoşii. E fructul puterii de înfrânare şi de răbdare. Fructul prin care se întăreşte spiritul nostru în libertatea lui şi prin care ne suim la Dumnezeu, la un cer mai înalt, la comuniunea cu Dumnezeu
Veniţi toate neamurile, tot neamul omenesc şi toată limba, toată vârsta şi toată vrednicia, cu veselie să prăznuim naşterea bucuriei cea a toată lumea. Că dacă elinii, cu minciuna drăcească şi cu basme, care fură mintea şi întunecă adevărul şi vatămă, pe toata viaţa, cinsteau naşterea împăraţilor, jertfe aducând fiecare după putere, cu atât mai vârtos noi se cuvine să cinstim Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a înnoit tot neamul omenesc şi amărăciunea Evei în bucurie a schimbat-o.
În pofida titlului derutant prin alăturarea surprinzătoare a doi termeni ce par a se respinge reciproc, cartea O muscă în Sfântul Munte s-a dovedit a fi o lucrare aparte de apologetică creştină, pusă în rama bine conturată a unei scrieri ficţionale atractive, având structura şi dimensiunile unui roman.
♦„Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, îngerilor şi oamenilor” – Epistola I către Corinteni, capitolul 4, versetul 9. Aşa a început Apostolul ce s-a citit la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, făcând într-un fel introducerea în tema principală a Evangheliei de astăzi: tămăduirea unui tânăr demonizat sau lunatic. În primul rând, aş vrea să mă leg de faptul că un tânăr poate fi îndrăcit. Orice copil este dăruit de Dumnezeu cu toate capacităţile de care are nevoie pentru mântuire. În mod firesc, lupta vieţii, care ar trebui să înceapă la maturitate, este amânată de obicei de către părinţi prin grija pe care le-o poartă copiilor lor. Însă în toate vremurile au fost tineri care s-au aruncat în această luptă cu sau fără voia lor, gustând de timpuriu din amarul […]
♦Pentru Hristos era firesc să umble pe apă, fiindcă aceasta era creația Lui. El știa cum a compus-o și deci cum să se poarte cu ea, cum să Și-o supună. Dar de ce vroia Petru să meargă și el pe apă? Putea el s-o facă? Aici este o taină. Legile fizicii, așezate de Dumnezeu în creaţie, nu-i permiteau să umble pe mare. Şi totuşi Petru a pășit pe apă şi nu s-a scufundat. De ce? Pentru că era cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos. El credea în puterea lui Dumnezeu, care venea prin poruncă. E drept că el este cel care a cerut, dar Dumnezeu i-a poruncit: „Vino!” Petru știa că fără poruncă nu primește har. Oare de ce l-a chemat Hristos, știind cât de nestatornică era în acel moment inima lui Petru? Cu câteva clipe înainte se temea, ca și ceilalți ucenici, nu mai avea nicio speranță văzând vânturile […]
Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului, este cel dintâi model de viaţă călugărească. Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie.
♦Minunile săvârşite de Domnul și prezentate în Evangheliile duminicilor din această perioadă au ca scop vindecarea oamenilor, începând de la alungarea demonilor, până la înmulţirea pâinilor sau umblarea pe mare. Ele izvorăsc din mila lui Dumnezeu faţă de făptura Sa și faţă de cei ce poartă chipul Său. Aşa cum Tatăl cel ceresc priveşte cu drag spre Fiul Său, Care este chipul slavei Sale, tot aşa Hristos, Dumnezeul nostru, priveşte spre noi cu drag şi cu milă. ♦Deși Hristos a avut ca ţintă tămăduirea sufletelor noastre, El niciodată nu a pierdut din vedere grija faţă de viaţa noastră de aici. De aceea, Biserica Îl cinsteşte pe Hristos nu numai ca Mântuitor, ci şi ca Atotţiitor. Această slujire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa intră în planul de mântuire a omului. Putem spune însă că ceea ce simţim noi faţă de Hristos este altceva. De câte ori nu I-am cerut […]
Astfel, întâia după Domnul Hristos, Maica Domnului şi Născătoarea de Dumnezeu a ajuns să cunoască această mare bucurie, să se înalţe cu trupul şi să învieze cu trupul, aşa cum Fiul său a înviat.
Eu zic că dacă cineva ar avea de gând să se înalţe, ca ucenic, împreună cu Cuvântul, pe muntele vederii înalte şi să vadă slava cea neapropiată a împărăţiei aceleia, şi să se învrednicească de arătarea Lui cea văzută şi înţelegătoare, atunci când Îl va auzi pe Hristos, Care mai înainte a glăsuit că în scurtă vreme va veni împărăţia Lui – căci pentru aceasta este Schimbarea la Faţă, întru care Cel neschimbabil a luminat mai presus decât soarele ceea ce este al nostru şi de dragul nostru a asumat –, va hrăni şi va adăpa pe Hristos, Cel ce flămânzeşte şi însetează de mântuirea tuturor.
Dacă pentru Nicolas Arseniev îndrumarea duhovnicească reprezintă o introducere a credinciosului „în taina participării la Crucea lui Hristos”, ca „fiind singura cale de unire cu Hristos”, Vladimir Lossky consideră că şcoala harismatică a stăreţismului, aşa cum s-a dezvoltat la Optina, are la bază „descoperirea gândurilor” şi dezvăluirea celor mai ascunse unghere ale sufletului, astfel încât persoana care se mărturiseşte, „slobodă de piedicile ei ascunse, să poată înflori în har”.
♦În Evanghelia de astăzi putem observa, dintru început, că Hristos leagă în mod direct boala celui slăbănog de starea lui sufletească, adică de păcatele lui. Şi, dacă altădată Hristos, vindecând un orb, răspundea ucenicilor că n-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut așa ca să se arate slava lui Dumnezeu, iată că acum Domnul arată lămurit că omul suferă din cauza păcatelor. Sigur, nici ucenicii nu-L întreabă acum despre acest lucru şi nici Hristos nu caută să îl vădească pe om într-un mod ruşinos, ba dimpotrivă, El îi arată calea de ieşire. Pe când noi, chiar şi celor dragi ai noştri, atunci când greşesc, noi le arătăm cum au căzut, de parcă ei n-ar şti şi n-ar simţi pe propria lor piele. Nu, Hristos arată omului cum se poate ridica. Calea aceasta a ridicării este una clară pentru Hristos şi ar trebui să fie clară şi pentru […]
♦Ceea ce Îl surprinde pe Hristos în Evanghelia de astăzi şi ceea ce ar trebui să ne uimească şi pe noi este credinţa sutaşului. Hristos nu spune că era o credinţă mare, dar cuvântul Lui este atât de surprinzător, încât ne pune pe gânduri: „Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă!” Cum să înţelegem aceasta? Apostolii erau israeliteni. În Israel, Hristos pune bazele Bisericii Sale. Pe acest Israel se va clădi toată misiunea Sa, pentru că poporul lui Israel era pregătit pentru această misiune. Deci era multă credinţă în Israel. Să ne gândim numai la Dreptul Simeon sau la oricare dintre cei care au fost în jurul Domnului. Să nu credeţi că Hristos a vrut să spună că în Israel nu era credinţă. În altă parte oricum nu era. Şi totuşi, Hristos spune lămurit că în Israel nu a aflat „atâta” credinţă. Cum era această credinţă? Era mare, multă […]
♦A doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, închinată cinstirii Sfinţilor Români, ne pune înainte Evanghelia chemării apostolilor. Chiar dacă trebuie să vedem sfințenia ca fiind mai mult decât viaţa biologică, ea nu este însă dincolo de viaţa noastră, pentru că a fi sfânt înseamnă a trăi o viaţă normală, sfințenia fiind singura soluţie de a ne trăi viaţa pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu și, în mod firesc, sunt şi prietenii noştri. Dacă Dumnezeiescul nostru Mântuitor le-a spus ucenicilor Săi: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”, prin Duhul Sfânt, ucenicii au acces nu numai la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, ci și la adevărata și singura viaţă care merită să fie trăită. De aceea, chemarea […]
♦„Cel însetat să vină la Mine şi să bea!” Acestea sunt cuvintele pe care Hristos le adresează mulţimii tot într-o zi de sărbătoare, numită la evrei „Sărbătoarea Corturilor”, în care, după rânduielile lor, ei invocau puterea lui Dumnezeu pentru a le dărui roade câmpului și bunăstare materială, dar și mulțumindu-I pentru cele primite. Într-un cuvânt, ei chemau puterea lui Dumnezeu peste viaţa lor de aici. În această zi, noi prăznuim a opta duminică după Înviere. Dacă socotim, în ordinea zilelor creaţiei, că ziua Învierii este a opta zi de la creaţie, iată că, în a opta duminică, Dumnezeu a socotit să pună temelia Bisericii Sale. Aceasta nu este altceva decât un nou început al vieţii petrecute de protopărinţii noştri în rai. ♦Omului i-a fost zidită în fire capacitatea de cunoaştere, până la cunoaşterea de sine. Adam avea suficiente cunoştinţe ca să dea nume tuturor vieţuitoarelor pământului după felul lor. În […]
♦Un gând pe care vi l-am mai împărtăşit anii trecuţi de Înălțarea Domnului a fost acela că prin praznicul de astăzi suntem și noi chemaţi să ne înălţăm mintea şi inima spre cele cereşti. Aş vrea să duc acum gândul mai departe, pentru că nu este suficient doar ca raţiunea şi sentimentele noastre să se înalţe spre Dumnezeu. În primul rând, aş vrea să ţinem seama de faptul că Hristos făgăduieşte ucenicilor că va rămâne cu ei. Este foarte important să înţelegem că Hristos este cu noi, deoarece, prin trimiterea Duhului Sfânt, El oferă ucenicilor şi tuturor celor ce vor crede într-Însul o altă experienţă și, mai mult decât atât, o altă vieţuire împreună cu El și o altă trăire a Sa împreună cu noi. ♦Chiar dacă prin faptele noastre nu ne înălţăm spre Domnul, mintea trebuie să tragă întreaga fire spre Dumnezeu, iar inima să tânjească spre El, aşa […]
Dar cum creşte Hristos în noi? Mai bine să vedem cum trebuie să mă micşorez eu, că este mai uşor de înţeles, căci lucrul este acelaşi: dacă mă micşorez eu, apoi sigur creşte Hristos; şi dimpotrivă, dacă cresc eu, se micşorează Hristos. Nu se poate să cresc şi eu şi Hristos în acelaşi timp, cele două creşteri sunt potrivnice una alteia. Aşadar, El creşte numai dacă mă micşorez eu. Iar cum să mă micşorez eu, ne-a arătat-o sfântul Ioan Botezătorul. Dar mai întâi să nu uităm că omul este îndoit: trup şi suflet, amândouă deci trebuie micşorate.